1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Foaie pentru minte, inimă şi preşedinţie

Petre M. Iancu15 octombrie 2014

Nu contest importanţa unităţii dreptei, o susţin. Dar de ce n-am amâna grija refacerii ei pentru turul doi? De ce n-am înţelege că a vota cu inima nu înseamnă a opta contra capului? Că indiferenţa "rece" poate fi păcat?

https://p.dw.com/p/1DVwE
Votul cu inima: Monica Macovei
Votul cu inima: Monica MacoveiImagine: Monica Macovei

Intelectualul român se îndoieşte adesea de ceilalţi. Nu arareori şi de popor. Îi dă târcoale indolenţa? Apodictic va fi, de regulă, în privinţa propriilor verdicte. Cerul să ferească să îndrăznească unii să-i pună la îndoială judecata. Hybrisul intelectualului dâmboviţean are de multe ori afinităţi mai ample cu tragedia greacă decât cu democraţia liberală.

Spre deosebire de dictatură, democraţia se bazează pe alegeri libere şi corecte cu participarea unor partide, candidaţi şi mişcări ce reprezintă interesele diverselor segmente ale societăţii. Aud mai nou, că, în interesul ei, trebuie exclus un segment. Al lui Macovei. Trebuie împiedicat accesul la preşedinţie al lui Victor Ponta, "răul cel mare", prin lucida votare „cu capul”, încă din primul tur, a lui Klaus Johannis, care ar fi „răul cel mic”. Ni se solicită prin urmare, în mod imperativ, să refuzăm votul emotiv, „cu inima”, în favoarea Monicăi Macovei, considerată de mulţi, dar calificată totuşi, din păcate, de prea puţini, drept „binele cel mare”.

Îmi vine să râd. Dar şi să plâng. Nu ştiu ce e mai mare. Nerozia mulţimii prostite televizat, care-l mai suportă pe Victor Ponta în ciuda carierei sale prezumtive de spion în structuri abundent contaminate, în anii 90, de fosta Securitate, şi în pofida tuturor neajunsurilor, flagrantei sale incompetenţe, sfruntatelor sale minciuni şi hoţiei unui plagiat cras? Sau naivitatea intelectualilor care, cuprinşi de frica votului pro-Ponta al gloatei dezlănţuite, bat toba marii uniri naţionale sub flamura lui Johannis, prin afirmaţii discutabile?

Pericolul preşedinţiei Ponta şi meritul lui Macovei

Să ne înţelegem bine. Am trecut în revistă, nu odată, riscurile enorme ale unui eventual acces la preşedinţie al unui Victor Ponta, care, dincolo de presupusa sa perioadă de cantonare anticonstituţională şi în magistratură şi în funcţia de spion, e oricum prea puţin potrivit pentru funcţia supremă.

Liderul PSD-ist nu-i doar inconsistent. E prea vulnerabil în faţa clientelei corupte care căpuşează de decenii statul român şi a sponsorilor externi ai oligarhiei dâmboviţene, pentru ca să poată să fie bine pentru ţară, democraţie şi alianţele ei, să ocupe fotoliul prezidenţial. Dacă acesta e riscul cel mare, oricine îi împiedică ascensiunea cotrocenistă înfrângându-l în alegeri a binemeritat.

Dar cine s-ar califica în chip optim să readucă România pe calea consolidării statului de drept, a apărării ei de expansionismele care o pun în pericol şi de superbia absolutismului PSD-ist, cu Ponta, „l'etat c'est mois”, în chip de rege soare? Bilanţul carierelor de până acum ale candidaţilor oferă la acest capitol un răspuns univoc. Se detaşează net meritul Monicăi Macovei de a fi dat justiţiei româneşti şansa istorică a întemeierii unui autentic stat de drept.

Apelul iraţional la raţiune

Din raţiuni tactice, dictate de angoase iraţionale legate de comportamentul electoratului, la dreapta reformistă a societăţii s-au formulat replici tăioase la evidenţierea corolarului electoral firesc al meritelor Monicăi Macovei. Pentru unii votul cordial pentru fostul ministru al justiţiei ar fi nu doar un sufragiu rău investit, slăbindu-l fatal pe "firavul" Johannis, ci, vai, l-ar transforma pe liderul PSD-ist în potenţial tăietor de frunze la câini, de vreme ce, sfâşiindu-se între ei, adversarii l-ar scuti pe Victor Ponta de orice efort.

A opta pentru Macovei a ajuns să echivaleze astfel cu un soi de trădare naţională. Nu contest importanţa unităţii dreptei în faţa primejdiei mari. Dar de ce n-am amâna grija refacerii ei pentru turul doi al alegerilor? Şi de ce nu înţeleg partizanii alegerii din capul locului a liderului ACL, că de Johannis însuşi şi de capacitatea sa de a se arăta mai însufleţit şi inimos va depinde până la urmă depăşirea dezbinării?

Dincolo de lipsa carismei, pentru care nu e de vină, dincolo de genealogia sa politică maculată şi de carenţele lui de poziţionare în bătăliile date, din 2012, pentru prezervarea statului de drept, una din problemele primarului Sibiului rămâne anturajul său dubios. Liderul liberal n-are la activ destule declaraţii de natură să-i îmbărbăteze pe protectorii democraţiei liberale, ai statului de drept şi ai alianţelor lui. În schimb, îl înconjoară şi indivizi care inspiră prea puţină încredere.

Condiţiile unui succes durabil

Ceea ce nu înseamnă că Johannis nu va trebui votat dacă ar ajunge în turul doi în confruntare cu Ponta şi ar face gesturile minime necesare reîntregirii opoziţii reformiste. Dar până acolo mai e cale lungă. Una, în care Monica Macovei ar putea obţine multe voturi ca semn că mai există destui români care înţeleg să voteze şi să acţioneze deopotrivă cu inima şi capul, raţional, dar şi cu un patriotism lucid.

Credinţa, se afirmă, ar muta munţii din loc. Iar "dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat", după cum susţinea, iluminist, Voltaire. Dar chiar şi-n ipoteza că miracolul nu se produce, iar Macovei nu va izbuti să adune suficiente voturi spre a se catapulta în scrutinul de balotaj, eventualul ei scor bun ar fi baza unei rampe de lansare a eforturilor de restructurare democratică accelerată şi durabilă a României.

Nu mai puţin importantă este însă altă valenţă a candidaturii ei. Întrucât Macovei îi reprezintă nu doar pe alegătorii dreptei radical-reformiste, ci şi pe mulţi români care îşi pierduseră speranţa în şansa unei Românii libere şi demne, prezenţa ei în cursa pentru preşedinţie este un semn de normalitate democratică.

Macovei a devenit încă de pe acum o patrie politică pentru un număr mare de exilaţi interni şi externi, reconvocaţi să pună umărul la reconstrucţia politică a ţării. Extraşi din lehamite şi readuşi in extremis în arenă de dragostea pentru dreptate a Monicăi Macovei, aceşti români l-ar putea ajuta la rigoare pe Johannis să câştige puterea.

Fără ei, liderul liberal n-are nicio şansă. Cu ei ar putea învinge lejer dacă trece cu bine de nişte probe decisive. Va trebui nu doar să se impună în faţa marionetelor pseudoliberale ale lui Ponta, ci să-şi ofere şi sfetnici mai buni. Concomitent, va trebui să-i mobilizeze pe alegătorii Monicăi Macovei. Cum? Simplu! Promovând credibil o reală reconciliere naţională, care să nu-i excludă pe nici unii din „duşmanii poporului”, invocaţi recent, „băsist” desigur, de Andrei Pleşu. N-o va putea obţine decât dacă va înţelege, împreună cu Elie Wiesel, că "opusul iubirii nu e ura. Ci indiferenţa". Şi că e un păcat (şi o prostie politică) nu doar să nu-ţi pese. Ci şi să dai impresia că eşti rece.