FMI, câştigătorul crizei mondiale

Pe fondul crizei globale, paste 100 de miliarde de dolari au plecat, sub formă de credite, către mai multe state care au cochetat cu incapacitatea de plată - sau chiar au intrat într-o asemenea situaţie: Islanda, Mexic, Polonia, Belarus, Ungaria, Pakistan, Serbia, Ucraina şi Letonia. Asistenţa FMI au solicitat-o şi Turcia, Mongolia şi România. Alte ţări se pregătesc şi ele să apeleze.

Mândria lui Dominique-Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional, rezidă din faptul că instituţia pe care o conduce nu mai este, ca odinioară, personajul rău-famat al relaţiilor internaţionale, de care toată lumea se ferea.

Or relaţia cu FMI-ul te stigmatiza; medicaţia pe care o aplica Fondul era, de cele mai multe ori, amară. Principiile de politică economică aflate la baza negocierilor pentru acordurile stand-by duceau la obligaţii împovărătoare pentru statele asistate - între care ajustări severe ale bugetelor naţionale, reducerea drastică a subvenţiilor, dobânzi ridicate şi programe sociale minimale.

Au existat cazuri în care astfel de contracte cu FMI-ul au dus la revolte ale maselor înfometate. În bună parte din Lumea a Treia, FMI devenise un simbol puternic urât al puterilor industrializate.

În vremea banilor ieftini, state cu rezerve naturale consistente, cum ar fi Venezuela, se angajau, din raţiuni evident politice, în acordarea de credite în condiţii net mai avantajoase. A venit, apoi, un punct în care FMI-ul a intrat nu doar în probleme financiare ci chiar într-o criză identitară.

Dacă la nivelul lui 2003 creditele FMI însumau circa 100 de miliarde de dolari, în februarie 2008 nu se mai cifrau decât la 15,6 miliarde. Deficitul din bugetul FMI ajunsese la 400 de miliarde de dolari pe an. Ca atare, s-au impus o serie de măsuri radicale: reducerea personalului cu până la 20% şi scoaterea la vânzare a 403 tone de aur din rezerva proprie (de 3200 de tone) a Fondului.

Intrarea în criza globală a readus FMI în cărţi - pentru bani şi pentru sfaturi. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să alunece spre o altă criză, şefii de stat şi de guvern reuniţi la summmitul G20 de la Pittsburgh au convenit asupra unei suplimentări a bugetului FMI - o dublare imediată şi, pentru un termen relativ apropiat, o creştere de până la 1000 de miliarde de dolari.

În atari condiţii, cu o participare selectă în materie de finanţatori (între care şi Brazilia, mai prin anii 90 chiar un client al FMI) şi cu o distribuţie mai fair a participării la luarea deciziilor (şi nu în ultimul rând cu o penurie a lichidităţilor de pe piaţa liberă a creditelor), Fondul Monetar Internaţional redevine un partener frecventabil.

Iar dacă, într-adevăr, lumea finanţelor va fi supusă unor noi reguli care să necesite o coordonare internaţională, nu poate exista vreo organizaţie mai în măsură să preia această sarcină decât chiar FMI-ul.

Autor: Karl Zawadzky / Cristian Ştefănescu
Redactor: Medana Weident