Finanţarea drumurilor şi autonomia locală

Alocarea banilor pentru reparaţia drumurilor a părut să fie obiectul unor politici de culise. Ceva-ceva a mai răzbătut din negocierile purtate de UDMR cu partidul de guvernămînt, maghiarii fiind nemulţumiţi că în Mureş, Harghita şi mai ales în Covasna nu prea s-au alocat bani. Cele mai multe fonduri s-au dus în judeţele Vechiului Regat, de preferinţă în Moldova şi sudul ţării. Dintr-un raport al Societăţii Academice Române, care a studiat cum s-au repartizat fondurile în ultimii ani, reiese că sumele cele mai mari s-au alocat judeţului Bacău, care a reuşit de unul singur să cumuleze cît toată Transilvania la un loc. Mulţi bani s-au dus iarăşi în judeţele Vrancea, Botoşani, Gorj, llfov şi Dîmboviţa. Iar cei mai puţini bani au fost alocaţi unor judeţe dinTrasnilvania: Bistriţa-Năsăud, Caraş Severin, Satu Mare, Covsna şi Arad.

Raportul SAR observă că această repartizare nu pare să respecte vreun criteriu limpede. În orice caz nu există o corelaţie între criteriile stabilite de lege -lungimea drumurilor, starea lor şi importanţa lor comercială - şi proporţia sumelor investite. Disproporţia este atît de mare între, de pildă, judeţul Bacău şi judeţul Timiş , încît criteriile legale cu greu ar putea fi invocate.

Cum s-au alocat totuşi aceşti bani. O explicaţie este aceea politică. Judeţele favorizate sînt dominate de politicieni PSD foarte influenţi care au reuşit să întreţină relaţii privilegiate cu centrul. Alături de judeţele Bacău, Gorj sau Vrancea un caz interesant este municipiul Constanţa care a reuşit să atragă cei mai mulţi bani direct la municipiu, fără intermedierea Consiliului Judeţean, după ce primarul ales ca independent a trecut la Partidul de guvernămînt. Criteriul de partid şi prioritatea politică au părut să domine repartizarea banilor.

Observaţiile acestea pun din nou în discuţie centralismul administraţiei româneşti. Alocarea banilor de la centru ar avea un rost şi anume acela al repartizării raţionale din perspectiva unei politici de interes general, dar, în realitate, am văzut că aceste criterii au fost înlocuite de lobby-ul de partid. Politizarea excesivă a administraţiei a dus la un eşec, întrucît a creat noi inegalităţi şi contraste. În aceste condiţii, autonomia locală pare mai aptă să rezolve problemele şi să repare greşelile de pînă acum.

Reforma administraţiei, o condiţie a integrării europene, înseamnă şi o sporire a autonomiei locale, care să conducă la o veritabilă politică regională. Guvernul a dat de înţeles că nu poate lăsa pe seama adunărilor locale elaborarea politicilor de dezvoltare regională. A imaginat, de aceea, un plan prin care fondurile structurale cuvenite regiunilor de dezvoltare vor fi adminstrate tot centralizat. Dar aceste administraţii locale nu pot produce proiecte pentru că au fost deresponsabilizate de o prea lungă perioada de centralism. Ne aflăm de fapt într-un cerc vicios.