1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Final sângeros la In Amenas

Drama ostatecilor capturaţi de islamişti în Algeria s-a încheiat într-o baie de sânge. Dar tragediile iscate în ritm tot mai alert de violenţele teroriştilor sunt departe de a fi luat sfârşit. Va învăţa ceva Apusul?

În mai multe etape trupele algeriene au pus capăt, la sfârşitul săptămânii trecute aventurii islamiste de la In Amenas. Ultimul act al celor patru zile ale dramei s-a derulat sâmbătă, când militarii i-au ucis pe ultimii 11 terorişti de la platforma de gaz metan ocupată de jihadişti.

Unele informaţii, extrem de greu de verificat, afirmă că ultimii şapte ostateci apuseni, morţi când  au fost găsiţi, ar fi fost ucişi de terorişti înaintea tentativei autorităţilor de a-i elibera. Conform unui bilanţ provizoriu, reluat de presa germană, cel puţin 32 de din cei 40 de terorişti precum şi 23 de ostateci ar fi fost ucişi la In Amenas. 

Dacă furnizarea unui bilanţ exact al masacrului va rămâne multă vreme dificilă, debutul său concret şi direct e lesne de fixat. Catastrofa începuse miercuri, odată cu ocuparea instalaţiei algeriene din proximitatea frontierei cu Libia. Teroriştii islamişti reuşiseră să acapareze controlul asupra întregului perimetru, cu tot cu muncitorii de la faţa locului, dar se grăbiseră să le dea drumul algerienilor, spre a-i păstra în captivitate doar pe occidentali.

Au acţionat trupele algeriene cum trebuie? După critici iniţiale şi regrete că s-au produs victime în cursul operaţiei, cancelariile occidentale au sărit în apărarea forţelor de securitate, afirmând că vina pentru moartea ostatecilor nu revine soldaţilor ci teroriştilor. Perfect adevărat. Dar numai până la un punct.  Şi anume, doar dacă unităţile armatei algeriene au acţionat ireproşabil din punct de vedere militar, făcând tot ce le-a stat în putinţă să protejeze viaţa oamenilor nevinovaţi. 

Or, operaţiunea de la In Amenas aduce mai degrabă a acţiuni anti-cecene de brutalitatea celor declanşate de unităţile antiteroriste ruseşti, decât de cea chirurgicală a israelienilor după capturarea unui avion de pasageri, în 1976, de către terorişti palestinieni şi germani în complicitate cu Uganda. 

Cu toate acestea, atât oficialii britanici şi americani, cât şi preşedintele Franţei, Francois Hollande, au găsit justificări forţelor de securitate algeriene. Şeful Pentagonului, Panetta şi-a exprimat încrederea în capacitatea algerienilor de a procesa şi înţelege informaţiile din regiunea în care se găsesc. Iar potrivit liderului parizian, negocierile n-ar fi fost posibile, astfel încât atacul a părut să fie cea mai bună opţiune.

La rândul ei, armata algeriană a declarat că teroriştii ar fi „hotărât să-i omoare pe ostateci şi să provoace un adevărat măcel”, intervenţia militarilor fiind unica replică posibilă.

Pentru a valida această declaraţie e nevoie de dovezi credibile şi de probe clare care să documenteze modul în care algerienii şi-au cules informaţiile înainte de a trece la acţiune.

Acestea fiind spuse, e limpede că vina pentru moartea civililor în această dramă o poartă, în primul, rând islamiştii, care nu-şi demonstrează pentru prima dată dispreţul total faţă viaţa omenească şi faţă de cea mai elementară dreptate.

Dar dacă e ca astfel de tragedii să nu se repete cu o înspăimântătoare frecvenţă e nevoie să înţelegem bine fundalul lor politic, economic, militar şi ideologic.

Nu întâmplător, acţiunea islamistă a avut loc pe fundalul salutarei intervenţii militare franceze în Mali. Nu întâmplător, obiectivul vizat de terorişti în Algeria e situat într-o ţară care a sângerat enorm, în ultimele două decenii,  într-un cumplit război civil, cu peste 140.000 de victime, din pricina fundamentalismului musulman. Nu întâmplător, oficialilor algerieni nici prin cap nu le trece să stea de vorbă cu integriştii care, la începutul anilor 90 ar fi vrut să ajungă la putere, la Alger, aşa cum au parvenit mai nou la cârmă, în Egipt, ori Tunis camarazii lor salafişti şi Frăţiile Musulmane: prin alegeri democratice.

Nimic din toate acestea  nu s-ar fi întâmplat, dacă statele occidentale n-ar fi tolerat preluarea puterii, de către islamişti, în vaste zone ale Africii de Nord. E timpul ca Apusul să înţeleagă că ameninţarea islamistă e globală, e acută şi imensă. Că planurile de retragere din Afganistan n-au redus-o, ci dimpotrivă. Şi că nu există o scurtătură prin care să se iasă din necaz.