Filozoful din inima cetăţii

Vă puteţi imagina Europa zilelor noastre în ipostaza unei tabere de rulote, parcate într-un camping la poalele Alpilor, sub un cer din care de cinci săptămîni la rînd, cade necontenit o ploaie plicticoasă? Vă puteţi închipui că în rulotele pătrunse de umezeală se adăpostesc turişti acriţi şi amărîţi, dorindu-şi înapoi lirele, mărcile, şilingii pe care i-au plătit spre a beneficia de un loc în campingul în care au decis să-şi petreacă vacanţa?

Comparaţia, făcută duminică, 16 iunie, de filozoful Peter Sloterdijk în însorita sală de sub cupola celebrei Paulskirche din Frankfurt pe Main, a descreţit frunţile nobilului auditoriu, întrunit să asiste la decernarea Premiului Ludwig Börne. Distincţia care poartă numele publicistului şi scriitorului născut în ghettoul din Frankfurt în 1786, decedat la Paris în 1837, i-a revenit de astă dată, cui altcuiva, decît lui Peter Sloterdijk, considerat nu numai de elogiatorul său, profesorul american Hans Ulrich Gumbrecht, drept cel mai mare filozof european în viaţă, cel mai mare filozof german după Nietzsche.

Ca şi predecesorul său, şi Sloterdijk are talent aforistic, ceea ce explică şi de ce, de mai multe ori în scrierile sale, a revenit asupra lui Cioran. Chiar în ultima culegere de eseuri, intitulată Franţa mea, Sloterdijk îi dedică două superbe însemnări, rubedeniei sale spirituale din Răşinari.

Harul aforistic al lui Sloterdijk, cu care îşi asezonează atît de savuros teoriile şi dizertaţiile, însemnările zilnice publicate recent în volum, dar şi discursurile publice, i-a creat nu doar o galerie de admiratori ci şi cîţiva adversari. Este foarte posibil ca tocmai de aceea, deşi i-a tratat cu o diplomatică indiferenţă pe neînsemnaţii săi detractori, să fi pledat Sloterdijk şi cu prilejul decernării Premiului Börne, pentru o anumită etică a reţinerii. Dar şi pentru o vigilenţă, o agerime, o sagacitate a spiritului, calităţi indispensabile unui intelectual menit prin definiţie să-şi exercite spiritul critic. Fără de care, la finele discursului rostit cu prilejul luării în primire a Premiului Börne, Sloterdijk nici nu ar fi pus un diagnostic atît de puţin încurajator stării lumii de azi. În care ceva nu ar mai funcţiona normal. Ceea ce ar echivala cu hamletianul enunţ: ceva este putred în Danemarca. Dar, strîmbe sunt lucrurile nu numai în Europa, ci şi în America, prizoniera unei reacţii în lanţ de autootrăvire prin excesivele măsuri de securitate.

Cu binecunoscta sa autoironie, Peter Sloterdijk a mărturisit că el însuşi nu se mai află în paradisul inocenţei, în care poate dacă ar fi rămas, bine protejat, ar fi scris poeme dulci-disonante despre nimic şi despre cele trecătoare. A simţit însă că datoria sa a fost aceea de a ieşi în forum, spre a putea determina într-un anume fel, opinia publică. Ceea ce i-a şi reuşit pînă acum, cu prisosinţă.