Figurile post-democraţiei

Cînd în 2004 britanicul Colin Crouch îşi lansa volumaşul intitulat „Postdemocraţia”, ale cărui teze erau inspirate şi, parţial confirmate, de chiar victoria electorală a lui Silvio Berlusconi din 2001, nimeni nu bănuia că în ciuda tuturor păcatelor, premierul italian va scăpa basma curată şi în 2010 dintr-un nou vot de neîncredere, deşi aproape toţi îi prooroceau sfîrşitul şi nu puţini i-l şi doreau.

Reuşind să rămînă la putere, graţie celor doar trei voturi, despre care gurile rele spun că ar fi fost cumpărate, Berlusconi a declanşat un neaşteptat val de violenţe şi proteste în Italia.

Speriate, aceleaşi feţe bisericeşti care-i solicitaseră cu cîteva luni în urmă premierului să se conformeze elementarelor principii morale ce incumbă funcţiei pe care o deţine, au apelat  brusc la populaţie, cerîndu-i să respecte decizia parlamentului.

Numai că, potrivit uneia din tezele lui Colin Crouch, în post-democraţie, în timp ce instituţiile democratice rămîn pe mai departe intacte, se nasc proceduri politice care imprimă guvernării un recul într-o direcţie tipică pentru perioadele pre-democratice.

Pentru politologul britanic Colin Crouch, Berlusconi era deja în 2001 exemplarul perfect al politicianului populist, atît de specific post-democraţiei. Personalizarea excesivă a politicii sale, manipulările, înscenările, monopolizarea presei scrise şi a televiziunii, modificarea legislaţiei în folos propriu – spre a nu pomeni decît cele mai notorii „performanţe” ale lui Berlusconi în materie de guvernare – sunt certe apucături autocratice şi dictatoriale şi, prin urmare, antidemocratice.

Într-o recentă publicaţie a parlamentului german, un articol consacrat conducerii politice în post-democraţie relevă un paradox: liderii autocraţi, charismatici, care reuşesc să-şi impună voinţa, sunt deopotrivă admiraţi şi criticaţi. În acest din urmă caz, reticenţele sunt produsul unei concepţii idealizate despre sistemele democratice în care voinţa poporului ar avea ultimul cuvînt de spus, ea fiind cea care dictează acţiunile politicienilor. Aceştia, aidoma unor marionete, ar trebui să se mişte după cum cetăţenii acţionează, dar totuşi, numai în cadrele unor regulamente instituţionalizate.

Cît de departe este realitatea post-democratică de această iluzie se poate deduce, fie şi din cîteva exemple mai inofensive, din lectura unor texte şi a unor imagini. Una dintre acestea, publicată în revista DER SPIEGEL, îi reprezintă pe Berlusconi şi Sarkozy, umăr la umăr, rîzînd cu gura pînă la urechi, cu un aer complice. Dedesubtul imaginii, un foarte sumar text informează cititorul că avînd astfel de actori, Europa are toate motivele să fie invidiată pînă şi de Hollywood.

Or, observa politologul francez Pierre Mousso într-un eseu publicat recent în ediţia germană a revistei LETTRE INTERNATIONALE, sarko-berlusconismul nu ar fi decît una din emblemele definitorii ale actualei post-democraţii.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz