1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Fiat "Injustiţia"

A trecut o lună de când Alianţa Civică a protestat împotriva deciziei justiţiei româneşti de a-i scoate de sub urmărire penală pe Ion Iliescu, Mihai Chiţac, Virgil Măgureanu, Victor Stănculescu şi colaboratorii lor.

default

Ion Iliescu

Oameni care, după cum aminteşte Alianţa Civică, "au instrumentat şi condus barbara maree neagră din iunie 1990". Mineriada, mai afirmă Alianţa Civică, fusese îndreptată "împotriva populaţiei Bucureştiului ce demonstra paşnic", cerând înfăptuirea democratizării, care i se promisese şi pe care o spera.

Alianţa nu se înşeală. Barbaria din iunie 90 nu se îndreptase ce-i drept, la prima vedere împotriva întregii populaţii a capitalei. În vizorul securiştilor, a ortacilor pe care îi manipulau foştii activişti şi poliţişti politici ai regimului comunist se afla în primul rând acea parte a locuitorilor ei, care dorea în mod autentic despărţirea de trecut şi avusese curajul de a ieşi în stradă spre a cere înfăptuirea ei. Trupele de criminali şi bătăuşi, care au propulsat România în epoca de piatră n-ar fi avut de fapt nimic de împărţit cu acei bucureşteni cuminţi şi împăcaţi care-şi plecaseră capul sub vremi şi acceptaseră supuşi să li se calce în picoare dreptul la o societate liberă şi demnă.

Dar mişcările totalitare nu fac distincţii fine. Iar teroarea răspândită în zilele din iunie 90, ori din septembrie 91 a fost într-adevăr una generală. Excesele, pe veci legate în istorie de breasla minerilor, au avut de altfel acelaşi scop ca şi vărsările de sânge din zilele de după 22 decembrie 89. Şi anume să intimideze şi să paralizeze întreaga suflare românească. Să-i blocheze revendicările. Să împiedice democratizarea reală a ţării. Şi mai ales să torpileze premiza acestei democratizări, care ar fi implicat lustraţia şi pedepsirea celor vinovaţi pentru fărdelegile comise de regimul comunist. Fiindcă nici un stat de drept democratic nu poate renunţa la asumarea trecutului său totalitar, la elucidarea lui, la condamnarea, fie şi doar simbolică, a celor vinovaţi de crime şi delicte şi la restabilirea completă a justiţiei.

La 20 de ani de atunci se constată că proiectul comunisto-securist a reuşit. Activiştii lui Ion Iliescu au izbutit să-şi impună propria versiune de dicton latin. "Fiat justiţia, pereat mundi" s-a transformat în "fie injustiţie, chiar dacă piere România". Şi nu puţini chiar au pierit sub loviturile ortacilor. Poate la fel de grav, în mulţi s-au surpat şi ultimele urme de nădejde.

Fiindcă în România, justiţia nu doar că nu s-a făcut. Cu ajutorul magistraţilor, timidele tentative de urmărire penală a marilor criminali vinovaţi pentru mineriade au eşuat mai toate, dacă facem abstracţie de cazul minor din punct de vedere politic al lui Miron Cozma. Justiţia s-a prevalat de prevederile prescripţiei şi de capacitatea ei de a amâna la calendele greceşti soluţionarea de dosare, spre a-i face scăpaţi pe autorii ororilor şi pe profitorii barbariilor minereşti. Cu ajutorul unei clase politice nereformate dreptatea a fost aruncată la coşul de gunoi. Iar nedreptatea a triumfat obraznic.

Germania a trecut şi ea prin încercări similare. La 20 de ani de la războiul declanşat de Hitler, s-au exercitat ample presiuni pentru prescrierea crimelor naziste. Aceste încercări s-au dovedit din fericire zadarnice până la urmă. Forţe importante, interne şi externe s-au mobilizat atunci întru zădărnicirea acestui proiect. In final a devenit clar că nici un stat civilizat nu-şi poate permite luxul de a-i ierta pe nişte indivizi care au comis crime imprescriptibile împotriva umanităţii. Crime de anvergura Holocaustului.

Nu altfel ar trebui să stea lucrurile în cazul slujitorilor celuilalt mare sistem totalitar care a însângerat veacul trecut. Or, se constată că, după două decenii de la prăbuşirea comunismului, persistă şi în Germania o extinsă pasivitate faţă de ciracii sistemului totalitar de extracţie marxistă. Mii, sau poate chiar zeci de mii de securişti şi turnători RDG-işti continuă să-şi încaseze lefurile grase de funcţionari, generos plătite de serviciul public german. În schimb, la fel ca şi în România, prea puţini se sinchisesc de soarta milioanelor de victime ale comunismului.

Câtă vreme însă restabilirea dreptăţii şi sancţionarea vinovaţilor întârzie, nimic nu garantează evitarea unei reşute viitoare într-o nouă barbarie, de tipul celor de care ne-am crezut cândva izbăviţi. La o lună de la decizia justiţiei de-ai scoate de sub urmărire penală pe Ion Iliescu şi compania ar fi fost nevoie de o exemplară mobilizare politică a societăţii româneşti în scopul revocării prescrierii oricăror crime comuniste şi postcomuniste. La fel de exemplară ca a tinerilor din Piaţa Universităţii în primăvara anului 1990.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident