1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Fetişul procedurilor

Polemica privitoare la procedura de selecţie a procurorilor pare să ascundă scopuri nedeclarate şi viciază profund dezbaterea publică.

Am văzut cu suprindere că unii dintre oponenţii primului ministru susţin astăzi că alegerea procurorilor nu se poate face prin “troc” politic, ci prin proceduri obiective cu criterii bine cunoscute. Într-adevăr nu ar fi în principiu rău să se întâmple astfel, dar se uită cum s-a ajuns la această exigenţă.

Cu ani în urmă, după schimbarea guvernului Năstase care încheiase negocierile de aderare cu “steguleţ” roşu pe justiţie, Comisia Europeană a acordat noului ministru Monica Macovei o foarte mare încredere acordându-i libertatea de a-i desemna personal pe şefii parchetelor. În acel context, o alegere bazată pe încredere părea să fie o soluţie mai bună decât o selecţie pretins obiectivă. Dar scopul era de fapt desemnarea unor persoane care să ofere tuturor minime garanţii că nu vor lăsa sistemul judiciar pe seama vechilor reţele clientelare dominate de partidele politice. Nimeni nu făcuse un fetiş din procedură, ca dovadă că în alte circumstanţe, punctul de vedere al Comisiei Europene s-a schimbat. Neîncrezători în noua echipă politică din motive care ar trebui discutate separat, cei de la Bruxelles au pretins să se schimbe procedura, chiar dacă legea românească prevedea altceva. De data aceasta, temătoare că va pierde complet controlul asupra evoluţiilor din România, Comisia a cerut un proces “transparent” în aşa chip, încât să poate fi urmărit şi verificat de la distanţă. Scopul a rămas însă acelaşi, numirea unor procurori exigenţi care să nu facă derogări politice.

Să repetăm faptul că procedura nu poate fi un fetiş, scopul fiind mereu prioritar. Este adevărat că modernitatea politică se caracterizează prin selecţie obiectivă, că vechiul discernământ personal a fost tot mai mult înlocuit în societăţile occidentale prin proceduri capabile să elimine cât mai mult posibil idiosincraziile discriminatorii. Nu doar în funcţiile publice, ci şi în organizaţiile private s-a impus tot mai mult un sistem de selecţie bazat pe criterii precis definite şi binecunoscute de toată lumea. Poate că în acest model ar trebui să căutăm şi superioritatea societăţilor occidentale, căci obiectivitatea selecţiei a permis o mai bună utilizare a talentelor şi competenţelor fiecăruia. Cu toate acestea ar fi greşit să absolutizăm procedeele. Contează pe mai departe scopul urmărit şi contextul şi ar fi o greşeală să ignorăm că aplicarea mecanică a unor reţete nu duce la un rezultat pozitiv.

Fostul ministru al Justiţiei, a acceptat la presiunile Comisiei Europene să aplice un procedeu care, fără să fie câtuşi de puţin ilegal, cum susţineau unii, exceda legea. Nu este deloc sigur că ministrul şi oamenii din sistem au fost cu adevărat pregătiţi să dea conţinut real acestor procedee. Şi nu este deloc sigur că un alt ministru ar fi mai apt să pună în aplicare recomandările iniţiale ale Comisiei. De aceea acordul politic dintre premier şi preşedinte ar putea fi cu adevărat o soluţie bună cu atât mai mult cu cât e vorba parţial de persoane care se bucură deja de încredere în cercurile acelora care redactează rapoartele MCV.

Am văzut însă - şi acesta este deja un fenomen îngrijorător - că cei care sunt nemulţumiţi de alegerea primului ministru au invocat în mod surprinzător necesitatea unor proceduri de selecţie obiective, cu toate că până acum le denunţaseră ca o formă inadmisibilă de abatere de la lege. Cu alte cuvinte transparenţa a fost rea câtă vreme împiedica o decizie dorită şi a devenit dintr-o dată bună pentru a împiedica o decizie nedorită.

Este evident că asistăm la o instrumetalizare a principiilor, iar Comisia ar trebui să remarce că a câştigat în România partizani neaşteptaţi. Aceeaşi Comisie ar trebui însă să observe că aceşti noi zeloţi ai “transparenţei” şi “obiectivităţii” ar putea să fie de fapt animaţi de ambiţiile cele mai subiective.