Feţele „solidarităţii” europene

Se pare că adevărata măiestrie în politica europeană este să converteşti interesul propriu într-o ”monedă” comună. Cam aşa pare să facă premierul Poloniei Donald Tusk, care într-un articol recent publicat în Financial Times propune crearea unei centrale unice de aprovizionare cu gaze ruseşti pentru toate ţările Uniunii. UE ar negocia solidar cu Rusia condiţiile de livrare şi ar investi apoi în depozite şi conducte menite să asigure accesul tuturor ţărilor interesate la rezervele comune.

Preşedintele României a avut o reacţie foarte vie şi categoric nefavorabilă: ”Pentru mine este o glumă ce spune domnul Tusk!” România, a argumentat preşedintele Băsescu, nu are interesul să participe la un cartel al clienţilor Rusiei, deoarece nu depinde decât în mică măsură de gazele ruseşti.

Replica românească pare egoistă, dar egoistă a fost şi Polonia, susţine Traian Băsescu: ”Atâta timp cât tu, Tusk – când s-a modificat traseul Nabucco, care ar fi rezolvat şi problema de astăzi a Bulgariei, şi problema Ungariei, şi problema Austriei, şi problema Ucrainei, prin ramificaţie către Ucraina, dar chiar şi a Poloniei – tu Tusk ai tăcut, vii astăzi să-mi lansezi proiectul pieţei unice energetice?” (Adevărul Live)

Polonia nu era inclusă pe traseul gazoductului Nabucco şi ar fi urmat să se racordeze pe cont propriu, aşa cum anunţase la un moment dat compania de stat poloneză PGNiG. A preferat însă alte variante nu foarte ieftine, dar cu beneficii mai sigure, aşa cum a arătat chiar premierul Poloniei în FT: ” În cursul ultimilor şapte ani, Polonia a investit peste 2 miliarde de euro pentru a creşte capacitatea sa de depozitare a gazelor, pentru construirea unui terminal şi conectarea reţelei sale de distribuţie la reţelele din Germania şi Republica Cehă.”

Aşadar pare firesc ca Polonia să sugereze o politică menită să-i amortizeze investiţia, căci ea şi-a creat deja racorduri europene. Problema principală ar fi ca Germania să renunţe la raporturile sale comerciale separate cu Rusia şi să admită punerea importurilor sale în comun. Evident polonezii ar fi principalii beneficiari ai ”solidarităţii europene”.

Totuşi propunerea lui Donald Tusk este, aşa cum a admis şi Traian Băsescu, un subiect european de prim rang, care ar trebui să fie discutat în campania electorală care a tocmai a început. Premierul Poloniei atinge un punct sensibil pretinzând că nu face decât să păşească pe urmele marilor înaintaşi, Monnet şi Schumann, care propuseseră în 1950 punerea în comun de către Franţa şi Germania a producţiei de cărbune şi oţel.

Situaţia nu este însă întru totul similară, căci europenii ar pune în comun nu ceea ce produc ei înşişi, nu propriile resurse, ci ceea ce importă. Germania, de pildă, ar trebui să admită probabil un preţ mai ridicat, căci Rusia, pusă în faţa unui singur negociator, ar propune la rândul ei un preţ unic. Iar o ţară ca România ar fi nevoită să participe la efortul comun de construire a capacităţilor de stocare şi transport, dar nu ar beneficia pe măsura investiţiilor, căci nevoile sale de gaz rusesc sunt mult mai mici decât ale Poloniei.

Dar, aşa cum am spus la început, arta politică constă în a-ţi prezenta propriile interese sub chipul marilor proiecte generoase. Din aceeaşi familie de propuneri face parte şi ideea federaliştilor de stânga de a pune în comun datoriile statelor în aşa chip, încât şi cei mai săraci să beneficieze de împrumuturi mai ieftine. Ideea pare foarte bună pentru ţări ca Grecia sau Spania, dar nu şi pentru ţări ca Germania. ”Solidaritatea obligă”, s-ar putea spune, atâta doar că invocarea ei nu este mereu dezinteresată.