1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

”Fascistul” Alain Finkielkraut

Câtă vreme, viitorul lumii nu poate fi decât al antirasismului, al deschiderii către lume (emigrația fără limite), al drepturilor omului ca emancipare de orice morală, toți cei care se opun sunt vinovați.

După episodul alungării lui Alain Finkielkraut din mijlocul manifestanților parizieni, adunați în așa-numita Nuit debout, o mișcare de protest care durează de mai bine de două săptămâni, s-a scris enorm. Un anumit comentariu ne-a atras însă atenția. Mathieu Bock-Côté, un sociolog canadian căruia tocmai i-a apărut o carte intitulată ”Multiculturalismul ca religie politică” (Cerf) a vorbit despre ”fascismul antifasciștilor”. Formula surprinde foarte bine natura intolerantă și potențialul violent al mișcărilor progresiste care pretind a deține integral și exclusiv valorile democratice.

Pentru cei cărora episodul le-a scăpat, să amintim, pe scurt, că filosoful Alain Finkielkraut și soția lui s-au dus în seara de duminică, ca într-o plimbare ușoară, să vadă cu ochii lor ce se petrece în piață (Place de la République), dar au fost întâmpinați cu insulte și nevoiți să bată în retragere. Era clar că manifestanții (care îl primiseră în schimb cu multă simpatie pe Yanis Varoufakis) au o certă orientare ideologică și că nu admit dialog și contraziceri.

De fapt manifestațiile acestea spontane, de masă, așa cum am început să le cunoaștem mai bine și în România, nu sunt deloc spații de dialog și deliberare, ci mai curând un mod de a consolida anumite convigeri preexistente și de a le face să iradieze. De regulă, nu se adună oameni cu idei diferite (sunt și excepții, dar se vede cum oamenii se împart pe grupuri care se tolerează reciproc), ci, dimpotrivă, se strâng laolaltă asemănătorii care își rafinează împreună strategiile și liniile de atac. A crede, prin urmare, că ”piața” ca spațiu politic permite dialog şi reflecție nonpartizană este naiv. Alain Finkielkraut știa probabil prea bine acest lucru, dar a riscat mizând pe presupoziția unei civilități fundamentale, care, în ciuda oricăror tulburări, ar continua să guverneze relațiile dintre oameni. S-a înșelat, desigur, și nu e deloc surprinzător. Manifestanții, tineri cu vederi radicale de stânga, antiburghezi (un '68 reeditat?) și simpatizanți ai ceea ce se numește administrativ și simbolic banlieu, au văzut în A. F. un dușman de clasă (”un facsist”). În sfârșit, poate nu ar trebui să dramatizăm excesiv întâmplarea în sine, dar ea este interesantă ca simptom al unei lumi politice în devenire.

Formula citată mai sus, ”fascismul antifasciștilor”, este bine găsită căci întrevede potențialul de violență și intoleranță care aparține oricărui idealism politic. La începutul anilor 90 apăruse un film intitulat, în orginal, The Last Supper. Era povestea unui grup de tineri, fete și băieți, inteligenți, spirituali și cu vederi de stânga (liberali, în termeni americani), care se reuneau periodic să cineze împreună, să râdă și să comenteze acid întâmplările zilei. Erau mai întâi de toate democrați, antitotalitari și antifasciști, așa cum se cuvine unei elite intelectuale din lumea liberă. Într-o seară însă apare un oaspete neinvitat, dar pe care din curtoazie îl invită să rămână la cină. Din vorbă în vorbă descoperă că omul are tot soiul de porniri rasiste, izbucnește o ceartă și lucrurile degenerează. Unul dintre tinerii liberali îl ucide pe oaspetele neonazist. Din acel moment, lucrurile o iau razna. Tinerii noștri își fac un obicei din a invita pe unul sau pe altul din afara cercului lor, iscodindu-l cu privire la ideile și convingerile sale politice și sfârșind prin a-l îngropa în grădină pe cel care nu trecea examenul. Dar așa cum stă bine unor intelectuali, crima este însoțită de o argumentație logic imbatabilă care ar putea fi redusă la următoarea schemă: dacă cineva ar fi reușit să-l asasineze pe Hitler la timp, lumea ar fi evitat Holocaustul și cel de-al Doilea Război Mondial. Fiecare dintre rasiștii, sexiștii sau fundamentaliștii evanghelici pe care i-au examinat erau priviți ca forme incipiente ale totalitarismului criminal viitor și eliminați în consecință.

Filmul acesta, care descrie cu multă clarviziune divizarea profundă a societății americane, mult mai evidentă astăzi decât în urmă cu două decenii, are mai ales meritul că sesizează logica intimă care conduce idealul progresist la intoleranță. Câtă vreme, în viziunea stângii liberale, viitorul lumii nu poate fi decât cel al avansului societal, al antirasismului, al deschiderii către lume (am spune azi către emigrația fără limite, așa cum a sugerat deunăzi chiar Hillary Clinton), al drepturilor omului înțelese ca emancipare de orice constrângere morală tradițională, toți cei care se opun sunt vinovați. Câtă vreme conservatorii de toate speciile se opun unui adevăr indiscutabil, cel al progresului și prin urmare al binelui însuși, ei nu fac decât să contribuie la răul din lume, provocând o nemeritată suferință. Rațional vorbind, ce ar trebui să facă liberalii cu acești reacționari dezgustători? Evident să-i ucidă, fie și în chip simbolic, să-i elimine complet din viața publică, să-i aneantizeze, netezind drumul către progres. Or, ”fascismul antifasciștilor” de care vorbește Mathieu Bock-Côté este tocmai această înclinație a militanților progresiști care, din clipa în care confiscă ideea de bine, devin fatalmente intoleranți. Este ceea ce se petrece de mai multă vreme sub ochii noștri, în chipuri aparent pașnice, deși tot mai incisive.