1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Fascinaţia răului

Cît de extensibil este conceptul libertăţii de expresie, respectiv al libertăţii artei, cînd în cauză se află ideile unui criminal de talia lui Andres Breivik, ucigaşul a 77 de oameni?

Împăratul Nero a dat foc Romei, Herostrates templului zeiţei Artemis din Efesus. Cel dintîi ar fi intrat oricum în istorie şi fără să fi comis demenţialul act. Cel de-al doilea, un simplu păstor, cuprins de megalomanie, a incendiat templul feciorelnicei zeităţi romane, tocmai spre a intra în istorie. Edilii şi judecătorii vremii au decis zadarnic să şteargă din anale atît numele făptaşului cît şi oribila sa fărădelege. Ambele au rămas însă înscrise în memoria istorică şi culturală a omenirii.

Damnatio memoriae – interdicţia de a rememora atrocităţi şi de a pomeni numele făptaşilor, de a publica eventual scrierile acestora, nu pare a funcţiona nici în cazul norvegianului Andres Breivik, ucigaşul a 77 de oameni nevinovaţi, condamnat în august curent, la mai bine de un an de la comiterea masacrului de pe insula Utoya, la 21 de ani de detenţie.

Breivik a rostit în cursul procesului o pledoarie, fără nici un regret. Fără nici cea mai mică urmă de remuşcare, el şi-a expus clar, cu sînge rece, motivele crimei. Argumentele sale au fost "expuse" în spatele uşilor închise, tocmai spre a nu i se oferi satisfacţia de a fi luat din nou în vizorul mass media, de a reţine atenţia unei opinii publice oripilate, consternate, dezavuîndu-i sonor şi reprobator convingerile, deşi o parte a ei a consimţit tacit la cîteva din ideile sale.

Oricum, manifestul lui Andres Breivik, însumînd 1518 pagini, a circulat deja în internet iar forţa de contaminare a otrăvitei şi abracadabrantei scrieri s-a putut infiltra în minţile mai întunecate. Există o forţă de fascinaţie a răului care, sub altminteri legitimul motiv al dorinţei de a cunoaşte, transgresează interdicţiile morale şi, în numele libertăţii de expresie şi a libertăţii artei, îşi croieşte un nou drum, pe alte căi şi în alte registre, în spaţiul public.

Aşa se face că în vara acestui an, un autor francez, Richard Millet, celebru pentru flairul său literar în calitate de redactor la ilustra editură Gallimard, publică un „Elogiu literar al lui Andres Breivik”. Evident, la o altă editură: Pierre-Guillaume de Roux.

Scandalul izbucneşte cu violenţa scontată de autor care, fără a subscrie la asasinatul comis de Breivik, admiră caracterul „estetic” al punerii la cale a crimei. Atitudinea aminteşte de reacţia exclamativă a compozitorului Karlheinz Stockhausen faţă de actul terorist ce a dus la prăbuşirea celor două turnuri gemene la 11 septembrie 2001 la New-York. Muzicianul a întrevăzut în acest hybris, soldat cu moartea mai multor mii de oameni, unele calităţi „artistice”.

Cît despre Richard Millet, acesta a plătit cu pierderea statutului de redactor principal la Gallimard publicarea scrierii sale. Iar cei care au scrutat mai atent biografia autorului născut în 1953 au descoperit toate elementele care, puse cap la cap, au dus la conturarea profilului unui extremist de dreapta, xenofob şi islamofob, adversar al social-democraţiei, duşman înverşunat al corectitudinii politice. Trăsături pe care prietenii mai apropiaţi ai lui Millet le cunoşteau sau pe care le bănuiau.

Autorul francez nu este însă singurul care s-a încumetat să ignore principiul "damnatio memoriae" în cazul Andres Breivik. La Copenhaga, sub titlul „Manifest 2083”, regizorul şi dramaturgul Christian Lollike a oferit publicului într-un spectacol „performance” o lectură de 90 de minute a unor extrase prelucrate, comentate, din textul mamut al lui Breivik, intitulat tale quale „Manifest 2083”. În spectacol, făptaşul nu este demonizat, ci prezentat de actorul interpret în postura unui jalnic mediocru.

Caruselul „tematizării” cazului Breivik în numele libertăţii artei se învîrte însă în continuare. La Weimar, în programul unei conferinţe ştiinţifico-artistice, proiect ce fiinţează sub genericul „Power and Dissent”, a fost adusă în dezbatere topologia istorică şi actuală a puterii statului, relaţia dintre artă şi dizidenţă în Rusia şi în Europa.

Autorul şi regizorul elveţian Milo Rau duce mai departe un amplu proiect intitulat „Procesele de la Moscova”, propunînd între altele, o lectură scenică a „Declaraţiei lui Breivik”.

Prevalîndu-se de convingerea că „răul", aşa cum a fost el comis de Breivik , poate fi combătut doar prin cunoaşterea opiniilor asasinului, indiferent cît de aberante ar fi ele, presupunînd că vorbele lui Breivik ar fi putut fi rostite foarte bine şi de 60% din populaţia Elveţiei, regizorul încredinţează spre lectură scenică unei actriţe turco-germane declaraţia făcută de ucigaşul scelerat în faţa Tribunalului din Oslo, în cursul procesului.

Iniţial, „spectacolul” susţinut de tînăra interpretă Sascha O. Soydan ar fi trebuit să se desfăşoare pe scena Teatrului Naţional German din Weimar. În ultima clipă, conducerea teatrului refuză găzduirea „proiectului” care se derulează în cele din urmă în sala unui cinematograf particular, din oraşul clasicismului german.

Indiferent ce va mai urma, Andres Breivik este şi rămîne „nomina odiosa”. Cît despre aşa zisul lui „Manifest”, acesta este un patchwork de idei primite de-a gata, reminiscenţe de lectură, interpretări personale, aberaţii, totul proiectat pe fundalul unui conglomerat ideologic de extremă dreaptă. Nu puţine din componentele „Manifestului” lui Breivik circulau deja, de sine stătătoare, în internet cu mult înainte ca „autorul textului” să fi pus la cale, cu o acribie diabolică, masacrul de la Utoya şi atentatul de la Oslo.

Şi din această perspectivă, Breivik este doar unul din avatarurile răului. Iar tematizarea literară sau artistică a răului în sine are, cum din vechime se ştie, o binefăcătoare funcţie catarctică, purificatoare.