Farmecul lui Tony Blair

Aflat luni la Bucureşti cu ocazia unei manifestări patronate moral de Partidul Social Democrat, fostul prim ministru britanic Tony Blair a spus că o ţară ca România învaţă lumea ce înseamnă libertatea, căci spre deosebire de alţii, românii ştiu şi ce nu înseamnă libertatea, dar şi ce înseamnă ea. Evident o simplă frază de succes, un calambur, menit să câştige bunăvoinţa publicului. Dar tocmai aici în România asemenea propoziţii bine intenţionate şi lipsite de orice umbre pot dobândi o greutate mai mare decât a intenţionat autorul lor. O simplă flaterie poate deveni problematică, ca dovadă că fraza a fost citată de toate sursele.

Ar putea cu adevărat România să înveţe pe cineva ce înseamnă libertatea? După ce efectul binefăcător al cuvintelor se răspândeşte uşor ca un abur, rămâne un surâs sceptic.

Totuşi, luând în serios ceea ce un om de societate nu ia niciodată în serios, ajungem să ne întrebăm în ce fel Tony Blair ar putea să aibă dreptate. Românii, va fi voit să spună fostul premier, ştiu cu siguranţă ce înseamnă absenţa libertăţii şi pot prin urmare să aprecieze mai bine virtuţile ei. În definitiv, aceasta a fost şi speranţa intelectualilor din Est, aceea de a edifica Vestul cu privire la crimele regimului stalinist şi de a-l preveni în legătură cu mirajul comunismului.

Oamenii din Est au nutrit şi continuă să nutrească convingerea de a avea un ascendent asupra confraţilor din Vest, în virtutea unei cunoaşteri mai cuprinzătoare a politicului cu toate capcanele şi erorile sale. Gabriel Liiceanu spunea încă, recent, că se simte superior multor intelectuali din Vest în ce priveşte înţelegerea naturii umane. „Spre deosebire de ei, spunea filosoful în convorborirea sa cu Cristian Pătrăşconiu, sunt imun la orice formă de utopie şi vaccinat de boala pe care aş numi-o «prostia istorică» şi pe care am analizat-o cândva sub forma „«prostiei ca încremenire în proiect».”(vol. ”Repere intrelectuale ale dreptei româneşti”)

Dar acest capital de „înţelepciune” a părut să rămână în mare parte nefolosit. Odată cu cărţile lui Soljeniţân şi ale altor mari mărturisitori, şocul descoperirii s-a consumat demult în Occident. Intelectualii estici, angajaţi în trecut în lupta antiocomunistă, au constatat că tema aceasta a devenit caducă într-o lume care pare să creadă în „sfârşitul istoriei” şi au revenit, paradoxal, asupra propriilor paşi, cu scopul declarat de a întreţine neliniştea şi starea de dezordine fertilă gândirii. Vechi disidenţi anticomunişti au ajuns să lupte împotriva stagnării la care pare să invite credinţa în liberalismul etern. Aşadar, Estul suferă astăzi cu siguranţă de dezamăgirea de a nu fi putut spune tot ceea ce ar fi avut poate de spus.

În sfârşit, dacă în privinţa trecutului Estul rămâne încă mut şi dornic de o mărturie pe care nu ştie cum să o articuleze şi mai ales în faţa cui să o facă, ne putem întreba ce poate spune despre propriul prezent şi despre viitor. A reuşit Estul să-şi gândească istoria pe cont propriu pe de-a-ntregul şi să extragă din aceste reflecţii câteva îndrumări cu privire la viitor?

Se pare că, mai curând, nu. Sub aspect social politic şi intelectual, Estul a părut să o ia de la zero, înscriindu-se pur şi simplu într-un efort recuperator. Obsedat de decalajele sale faţă de Vest, a abandonat şi minima sa reflecţie proprie despre libertate, a pus între paranteze memoria epocii totalitare, preluând tale quale aceeaşi concepţie (contradictorie şi problematică) despre libertate care câştigă teren şi în occident.

Decepţionantă în răsăritul Europei este nu doar sărăcia şi corupţia politică, ci poate mai ales absenţa unei reflecţii proprii despre istorie şi societate. Tony Blair rămâne însă un interlocutor fermecător.