Fantoma Doamnei Thatcher

Lovită de necruţătoarea maladie Alzheimer sau, mai pe înţelesul tuturor, de demenţă senilă, devenită obiect al unor dispute lipsite de pietate, după unii, scadente, după alţii, vizînd organizarea funeraliilor (particulare sau de stat) cînd nefericita îşi va da obştescul sfîrşit, Margaret Thatcher este azi mai prezentă ca niciodată de cînd a demisionat, în 1990.

Maryl Streep o reîncarnează virtuos şi genial în filmul „The Iron Lady”, lansat la finele anului trecut în Marea Britanie şi Statele Unite, proiectat la Berlinală, unde actriţei îi va fi decernat şi un Urs de Aur. Excelenta peliculă, care îi atribuie mult prea omeneşti trăsături Doamnei de Fier, i-a iritat însă la culme pe adversarii ei dintotdeauna.

Cu totul altele sunt motivele reintrării amnezicei (între timp) Maggie şi în obiectivul politologilor şi istoricilor.

Ceea ce admiratorii ei necondiţionaţi nu recunosc nici în ruptul capului, susţin clar şi răspicat adversarii hegemoniei economicului asupra politicului, între aceştia numărîndu-se şi fostul neoconoservator american, celebrul istoric Francis Fukuyama. Emiţătorul tezei sfîrşitului istoriei, flagrant contrazisă de realitate, se teme acum de dispariţia rapidă a clasei de mijloc, înghiţită de prăpastia tot mai adîncă dintre bogaţi şi săraci, dispariţie cu efecte fatale asupra democraţiei.

Libertatea individului şi libertatea pieţei

Mai puţin spectaculoase, dar nu mai puţin demne de luat în seamă, sunt tezele observatorilor care disting mîna lungă a thatcherismului în actuala criză a capitalismului, a democraţiei, a Europei…

Cherchez la femme ar spune francezii, punînd tot răul în seama celeia care, negînd rolul societăţii şi al statului, concedea individului, bărbat sau femeie, întreaga libertate de a-şi lua destinul în propriile mîini, de a fi singur răspunzător de reuşita sau eşecul său personal. Simpla dorinţă, inspirată în bună parte de doctrina lui Friedrich von Hayek, profetul economiei liberale de piaţă, de a schimba modul de a gîndi al britanicilor, uzînd de economie ca mijloc şi instrument, nu era însă suficient. Doamna Thatcher avea nevoie de un pachet de legi care a intrat de altfel în vigoare în urmă cu 25 de ani şi care a modificat nu numai chipul şi firea Londrei, transformînd-o în cea mai importantă piaţă financiară, ci şi raportul de forţe dintre economie şi democraţie.

Thatcherismul nu este un fenomen izolat, el este un capitol într-o mai lungă tradiţie, fondată teoretic de Stuart Mill şi concretizată, mai mult sau mai puţin profan, între altele, în politica unui Ronald Reagan, or în ideologia mişcării Tea Party.

Criza bancară din 2008 a dat expresie dezechilibrului dintre democraţie şi economie transformînd statul în salvator tocmai pentru casta ce a mai dornică să se elibereze de orice tutelări etatiste.

Puterea experţilor şi neputinţa statului

Cine s-a aşteptat ca în urma exceselor, statul să pună limite zburdălniciilor şi nesăbuinţelor pieţii financiare, s-a înşelat amarnic. Sarabanda a continuat demonstrînd că doctrina libertăţii neîngrădite a pieţii financiare şi credinţa oarbă în capacităţile acestea de a se autoregla, a străpuns pe furiş pînă şi zidurile citadelei în care domnea încă, pînă nu demult, economia socială de piaţă, blîndul capitalism renan.

Lobbyişti şi experţi au pătruns în universităţi şi cancelarii, propovăduind dictatul visteriilor goale, al deficitelor bugetare menite să facă statul neputincios nu din nevoi ci din principiu, relevă o analiză recent publicată în revista DER SPIEGEL. Cei care se vor grăbi să riposteze că publicaţia ar avea preferinţe politice de stînga, trebuie să ştie că aceste idei au fost răspîndite în mediile universitare germane de profesori şi experţi care au format generaţii întregi de economişti şi bancheri, care au consiliat guverne, au publicat tratate şi studii răspîndindu-şi discipolii în conducerea unor bănci, firme şi asociaţii, au dat sfaturi pînă şi coaliţiei social-democrate/ ecologiste a ex-cancelarului Schröder care, culmea, a recurs la reţete neoliberale în ilustra agendă 2010. Încrederea de care s-au bucurat aceşti experţi s-a datorat, între altele, convingerii că ei nu ar fi mînaţi de pofta de putere şi de raţiuni partinice, precum politicienii.

Raţiune socială sau lăcomie

Dar tocmai slăbiciunile clasei politice au fost cele care au favorizat venirea la putere a tehnocraţilor. Care, ca şi oamenii politici îşi au, dacă nu propriile interese, propriile convingeri. Mario Monti, noul premier italian de pildă, este un excelent cunoscător al pieţelor financiare, întru totul iniţiat în secretele liberalizării privatizării şi reducerii cheltuielilor publice. El însuşi a fost consilier al băncii Goldman Sachs iar în cabinetul său se află doi foşti bancheri. Casta tehnocraţilor, instituită în regim de criză, fără alegeri, la conducerea unor ţări ameninţate de faliment, îşi are propria religie, în care legile pieţii au aceeaşi valoare ca voinţa divină, pentru tagma preoţească. Constatarea o face filozoful Joseph Vogl în scrierea „Fantoma capitalului”, în care ia sub lupă credinţa că piaţa ar fi scena unor mecanisme de integrare, ordine şi echilibru, fiind o expresie a raţiunii sociale.

Nu raţional ci dictat de setea de profit şi lăcomie pare, la o privire mai atentă, tratamentul aplicat ţărilor în prag de faliment. Este ca şi cum unui bolnav de inaniţie, înainte de a i se administra, cu prudenţă, prima porţie de alimente, i se cere să mai rabde niţel de foame.

Cine în actualul context reclamă impozitarea mai masivă a averilor, moştenirilor şi veniturilor de pe urma tranzacţiilor financiare, se vede acuzat de stîngism şi neo-marxism, chiar dacă printre cei care au avansat această soluţie se numără şi milionari şi miliardari. Nu alta este soarta celor care cer, în cazul Greciei, introducerea unui aşa numit plan Marshall.

Că Angela Merkel consideră lipsit de alternativă tratamentul dur prescris partenerului elen, că este adepta unei democraţii conformă exigenţelor pieţei, nu este singurul motiv pentru care ea este comparată cu Margaret Thatcher de către observatorii din tabăra stîngii, sau că i se reproşează convingeri social-democrate, de către unii critici din propria formaţiune conservatoare.

Măcar pînă acum, Germania a rezistat cu brio crizei. Cifra afacerilor la export confirmă impresia. Prăpastia tot mai adîncă dintre bogaţi şi săraci, dă însă de gîndit. Alternativa există: revenirea la economia socială de piaţă, căreia i se datorează acel echilibru social care fundamentează şi democraţia.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Medana Weident