1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Info Germania

Fără violenţă! Noi suntem poporul!

La Lepzig a început revoluţia paşnică din RDG. De la rugăciuni la demonstraţiile din fiecare zi de luni. DW-WORLD a discutat cu fostul pastor al bisericii Sf. Nicoale, Christian Führer.

Demonstraţie, sursa: dpa

"Nu vrem violenţă! Vrem schimbarea!" Demonstraţia de luni de la Leipzig, pe 9 octombrie 1989

DW-WORLD: Exact cu o lună înaintea căderii Zidului Berlinului - la 9 octombrie 1989 – în Leipzig avea loc prima demonstraţie spontană, la care participau 70.000 de oameni – o mulţime în faţa căreia PSUG (SED) nu putea lua nici o măsură. Cum au putut fi mobilizaţi atâţia oameni?

Christian Führer – Iniţiatorul rugăciunilor pentru pace de la Leipzig

Christian Führer – Iniţiatorul rugăciunilor pentru pace de la Leipzig

Christian Führer: Este întrebarea care revine mereu. Prin rugăciunile de pace, care, în biserica Sf. Nicolae, aveau loc în fiecare luni, începând din 1982, am devenit un loc în care se rosteau critici şi se abordau probleme nepermise în RDG, iar oamenii ştiau acest lucru. Participarea a crescut dramatic, după ce, la 8 mai 1989, puterea de stat a blocat strada de acces spre biserica Sf. Nicolae. Ei au crezut că acest blocaj îi va speria pe cei care ne vizitau, dar efectul a fost contrar. La slujba de toamnă, din 4 septembrie, echipe de televiziune din vest au primit dreptul să filmeze în tot oraşul. Toţi s-au poziţionat în faţa bisericii şi, când am ieşit, au desfăşurat o pancartă pe care scria: „Pentru un stat deschis, cu oameni liberi”. Pancarta s-a văzut probabil circa 15 secunde, înainte de a fi distrusă de oamenii de la STASI, dar evenimentul a fost înregistrat de camerele de luat vederi din occident. Imaginile au fost difuzate la ştirile de seară, aşa încât nu doar locuitorii din vest au aflat ce se întâmpla la Leipzig, ci şi între RDG-ul – pentru că ne uitam cu toţii la emisiunile din Germania de Vest.

A venit apoi 7 octombrie 1989, cea de-a patruzecea aniversare a RDG.

În faţa bisericii Sf. Nicolae s-au operat atunci sute de arestări. Honecker personal a spus „Biserica Sf. Nicolae trebuie închisă”. Poliţiştii s-au echipat cum nu îi mai văzusem niciodată: cu uniforme de luptă, cu câini şi scuturi – şi i-au lovit pe oameni. Toată ziua, de la prânz până seara. Iar în ziare se anunţa: „Luni (9 octombrie) se va pune capăt contra-revoluţiei, dacă nu merge altfel, cu armele în mână.“ Pe 8 octombrie, la slujbă au venit medici să ne anunţe că în spitale s-au eliberat saloane special pentru victime, în cazul unei intervenţii armate. Cu o teamă cumplită se apropia ziua de 9 octombrie.

Cum s-a desfăşurat demonstraţia de masă din 9 octombrie?

Femei şi copii cu lumânări, sursa: dpa

"Lumânarea înseamnă fără violenţă!". Demonstraţie de luni, în 1989.

Am permis accesul a 6000 până la 8000 de oameni în bisericile din centrul oraşului, mai mulţi nu puteau intra, dar veniseră cam 70.000. Nu mai puteam ieşi din biserică, toată curtea bisericii Sf. Nicolae era plină de oameni. Toţi aveau lumânări în mâini şi lumânările înseamnă renunţarea la violenţă. Ai nevoie de ambele mâini pentru a proteja flacăra şi nu poţi ţine pietre sau bastoane cu mâinile. Ulterior, un membru al SED spunea: „Pregătisem totul, eram pregătiţi pentru orice, numai pentru lumânări şi rugăciuni nu”. Ca atare, poliţiei nu i s-a comandat să intervină. Dacă ar fi fost aruncate pietre sau poliţiştii ar fi fost atacaţi, atunci aveau mână liberă şi ar fi fost la fel ca întotdeauna. Aşa s-au retras tancurile, fără să tragă, iar noi am ştiu: RDG nu mai este ce era în cursul dimineţii. Atunci am bănuit mai mult decât ştiam deja, că aici se întâmplă lucruri mari. De înţeles am înţeles mai târziu.

Aţi apelat mereu la non-violenţă şi i-aţi încurajat pe demonstranţi să nu se lase intimidaţi de armată – chiar şi atunci când au apărut tancurile. De unde aveaţi siguranţa că totul se va desfăşura paşnic?

Nu aveam nici o siguranţă. Ne temeam zi şi noapte, dar credinţa era mereu mai mare decât teama. Ştiam de la Isus despre puterea căii paşnice şi că este singura pe care putem merge. Pentru că atunci când apelezi la violenţă, devii precum duşmanul, şi binecuvântarea lui Dumnezeu te părăseşte. Este ceea ce le-am transmis tinerilor în timpul rugăciunilor, iar ei, în mod surprinzător, au dus la bun sfârşit misiunea şi au renunţat la violenţă. Am trăit atunci - ceea ce şi astăzi mă impresionează enorm – cum masele au exprimat în două cuvinte binecuvântarea lui Christos: „Fără violenţă!”. Şi nu doar au aclamat, ci au şi mers consecvent pe calea paşnică. Dacă există ceva ce merită a fi numit minune, atunci acolo a avut loc o minune. Nu ne reuşise nici o revoluţie, era pentru prima oară, şi fără nici un fel de vărsare de sânge. Era, cu adevărat, începutul.

Înseamnă că fără locuitorii din Leipzig Revoluţia paşnică din RDG nu ar fi avut loc?

Cred că nu ar fi reuşit. Aveam anumite lucruri care nu existau în altă parte: aceste rugăciuni de pace regulate, săptămână de săptămână într-o perioadă lungă, apoi un grup puternic de oameni care vroiau să emigreze. Acest spirit unitar, de a rămâne sub acoperişul aceleiaşi biserici, este unic, nu l-am mai întâlnit nicăieri. Şi apoi au urmat masele. Oamenii din întreaga RDG, la 9 octombrie 1989 nu au venit 70.000 de oameni doar din Leipzig sau Saxonia, ci din toate părţile Republicii.

Imagine de exterior a Bisericii Sf. Nicolae, sursa: dpa

Biserica Sf. Nicolae din Leipzig – un simbul internaţional pentru schimbarea din toamna anului 1989

În biserica Sf. Nicolae se adunase, exemplar, întreaga Republică Democrată Germană. Fără Leipzig nu ar fi existat 9 noiembrie 1989 şi, în nici un caz, 3 octombrie 1990.

Ce a mai rămas astăzi din Revoluţia paşnică din RDG?

Cred că şi astăzi avem nevoie din nou de îndrăzneala, de curajul civil de a ne implica şi nu de a spune: cumva se vor descurca ei. Trebuie să preluăm responsabilitatea pentru ţară. Noi germanii am făcut sacrificii uneori fără rost. Acum merită să facem sacrificii reale, să ne implicăm, să preluăm sarcini dificile – pentru această Germanie unită, pentru această ţară minunată, pentru această democraţie. Cred că nu ar trebui să rămânem la vechea sensibilitate germană, să ne plângem din orice, ci să spunem: „ Aceasta este ţara noastră şi noi vrem această democraţie, obţinută cu mult curaj de oameni care şi-au pus viaţa în pericol”. Putem să facem asta, de exemplu, printr-o masivă participare la vot, pentru că printre cerinţele demonstraţiilor din toamna lui 1989 se numărau şi alegerile libere. Pe care le avem acum.

Demonstranţi, sursa: dpa

Demonstraţia de luni, 23 octombrie 1989, la Leipzig

Vă referiţi la Germania ca la „ţară minunată, cu o democraţie minunată”, dar aţi criticat intens procesul de unificare. Ce credeţi că nu a fost în regulă ?

Să realizezi unificarea, atunci când se oferea, adică să profiţi de oferta făcută de Gorbaciov în iulie 1990 în Caucaz – şansa trebuia imediat folosită. Dar am fi avut nevoie de mai mult timp, pentru a realiza responsabil unificarea. Mă gândesc aici la următoarele lucruri: 9 şi nu 3 octombrie ar fi fost data potrivită pentru Ziua Naţională. Decizia ar fi oferit oamenilor din fosta RDG mai multă încredere, pentru că aici în Est s-au pus bazele unificării, fără ajutor străin. Apoi: numele. Nu poate rămâne Republica Federală Germania. Numele este pentru mine o parte din Germania din 1949 până în 1989. Închipuiţi-vă că am fi vrut ca noua ţară să se numească Republica Democrată Germană. Ne-ar fi declarat nebuni. Aşa, vest-germanii au avut impresia că ne numim aşa, rămânem aşa, renovăm RDG-ul pe ici pe acolo şi apoi totul este în regulă. Tocmai că nu a fost aşa de simplu. Şi, la final, imnul: acest cântec a fost distrus pe veci de nazişti, nu mai poate fi imn naţional. Ce a primit vestul nou după unificare? Coduri poştale şi câteva numere de înmatriculare – şi a fost deja prea mult! Nu este în regulă. Există câteva lucruri care sunt complicate în procesul de unificare.

În faţa bisericii Sf. Nicolae, demonstranţii prezintă o pancartă pe care se poate citi „Fără Hartz IV – Noi suntem poporul”, sursa: AP

În august 2004, locuitorii din Leipzig protestează împotriva planurilor de reformă pe piaţa muncii, aşa numitul pachet Hartz IV

În biserica Sf. Nicolae au loc, în continuare, rugăciuni de pace. Oamenii se roagă, de exemplu, pentru Africa, pentru agricultură fără genetică sau pentru reconciliere. Nu ar fi mai bine să îi mobilizaţi pentru misiuni mai mari, în loc să se roage în fiecare săptămână pentru altceva?

În fiecare an avem trei sesiuni de rugăciuni pe tema şomajului. În 1992, la biserica Sf. Nicolae, am pus bazele unui cerc de discuţii, întitulat „Speranţă pentru şomeri”. Au existat multe demonstraţii, săptămâni la rând. Populaţia apreciază aceste iniţiative. Şi împotriva neo-fascismului organizăm mereu ceva. În Leipzig, am avut un neonazist din Hamburg, care depusese cereri pentru organizarea de marşuri neo-naziste, la fiecare 1 mai şi 7 octombrie, până în anul 2014. Între 2001 şi 2007 le-a şi organizat. Iar noi, la biserică, organizam contra-demonstraţii – fără violenţă, se înţelege. Dar am reuşit să-l convingem să renunţe în 2007. Şi în alte oraşe am mai mişcat câte ceva. Orăşelul saxon Colditz, de exemplu, era terorizat de neo-nazişti. Atunci am zis: să luăm din nou curaj din sânul bisericii. Sub deviza: „Un oraş se apără”, am organizat împreună cu Primăria o manifestaţie şi o rugăciune colectivă, doamna pastor din parohia locală şi alte asociaţii au făcut foarte mult, am lansat un semnal.

Şi acum nu mai vin neo-naziştii în Colditz?

Vor mai veni, dar dacă populaţia nu se mai sperie, atunci am făcut un mare pas înainte. Este mereu important ca populaţia să nu se lase terorizată de puţinii care fac pagube şi lasă impresia că sunt puternici, ei trăiesc doar din teama celorlalţi. Această teamă trebuie înlăturată, chiar şi atunci când este vorba de şomaj, sau de alte situaţii care îi sperie pe oameni. Rugăciunile rămân, ca şi înainte, o opţiune fantastică.

Christian Führer a fost între 1980 şi 2008 Pastor al bisericii evanghelice din Leipzig Sf. Nicolae. În martie 2008 s-a pensionat.