1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Făţărnicie, corupţie, slugărnicie

În ţara în care nu stă piatră pe piatră, ne fandosim că respectăm poporul, voinţa poporului suveran. De parcă nu am şti că în bună parte, ceea ce numim voinţa poporului constă de fapt în manipulare, interese meschine

Adevărul e că am rămas, în majoritate, cum am fost: o populaţie. Fără problematizări, fără repere, cu răspunsuri de-a gata, la a doua mînă, cu barda într-o mînă iar cu cealaltă mînă întinsă pentru favoruri, pile, relații, toate acestea nu de puține ori de natură penală.

E o regulă să nu spunem lucrurilor pe nume, despre ceilalți dar și despre noi. A devenit o datorie să nu impietăm cumva “opinia publică”, să nu supărăm cumva poporul spunînd limpede, dar fără superioritate și fără resentimente, de ce boli cronice suferim și le ascundem mereu precum gunoiul sub preș.

Fățărnicia aceasta e emblematică pentru politicieni și ziariști, care vorbesc sau scriu despre români în general, despre publicul larg ca și cum am fi o societate normală, comparabilă cu societățile normale ale civilizației europene. Nimeni nu își asumă să numească de pildă o realitate care se vede cu ochiul liber, pe care o știu bine și politicienii și jurnaliștii, anume că în țara noastră se fură ca în codru, că hoții sînt de fapt de ordinul milioanelor, că nu doar marii penali au creat și susțin sistemul de tip mafiot, ci și “micii” penali, de ordinul milioanelor, cum am mai spus, care se identifică prin proverbul (oare românesc pur-sînge?) “Hoțul neprins, negustor cinstit”. Evaziunea fiscală este fapta penală cea mai răspîndită, pe care o comit sute de mii de buticari, prin dubla contabilitate, apoi cei care nu declară și nu plătesc impozit pentru venituri extra-salariale, sau vînzătorii din piețe care vînd de pildă sute de tone de fructe în calitatea fraudată de producători, ei fiind în fapt bișnițari care se folosesc de bieții bătrîni, producătorii reali, de la care cumpără fructele la prețuri de nimic, pentru a le vinde în piețe cu prețuri de două-trei ori mai mari. “Furăm și noi puțin statul, altfel nu poți avea nici un profit”, îți spun cu seninătate dacă îți scapă cumva piciorul pe acest teritoriu.

Fals! Atîta pot să fure, “puțin”, pentru că se mișcă pe un teritoriu limitat, sau delimitat. Dacă ar putea să fure mai mult, ar fura mai mult. La fel cum au făcut-o și o fac mai departe marii penali, “rechinii” cei grași, dintre care puţini au fost capturați și internați în pușcării nu atît pentru că Justiția din România s-ar fi orientat implacabil pe drumul independenței față de politic, ci în urma imperativelor Comisiei Europene, prin MCV și nu numai, odată cu aderarea noastră la UE.

Meritul fostului președinte Traian Băsescu nu stă atît în opțiunea proprie și personală de a întări instituțiile statului și autonomia sistemului judiciar, cît în faptul, după părerea mea remarcabil pentru un președinte al unei țări neguvernabile, de a înțelege, de a se supune și de a forța aplicarea intereselor legitime ale UE în domeniul Justiției, pentru o țară pe care a adoptat-o ca membru cu drepturi depline. Păi, dacă ți s-au acordat drepturi depline, atunci trebuie să te achiți și de obligații depline.

Puciul din 2012 al lui Voiculescu și USL prin care a fost suspendat președintele Băsescu, urmat de referendum-ul care în realitate l-a trimis acasă pe președinte, dar care în virtutea literei legii a trebuit să-l reprimească la Cotroceni, au fost monitorizate și sancționate fără drept de apel de oficialii de la Bruxelles. Fără susținerea Comisiei Europene, a șefilor de stat și de guverne occidentale, Băsescu ar fi fost istorie cu mult înaintea încheierii la termen a celui de-al doilea mandat.

Trăim în ţara în care orice anonim, român verde, îl pune la zid pe istoricul Lucian Boia pentru că îşi permite să răstoarne mitologia creată de istoricii politruci privitoare la calităţile poporului român din cele mai vechi timpuri pînă azi. Făţarnici, nu ne revoltăm şi nu avem reacţii publice atunci cînd unul dintre cei mai mari romancieri români, Nicolae Breban, îi împroaşcă cu noroi, într-un limbaj de mahala, pe Horia Roman Patapievici şi pe Mircea Mihăieş, în prima conferinţă de presă a noului preşedinte al ICR, Radu Boroianu.

În contextul în care Nicolae Breban urma să fie preşedintele Consiliului Consultativ al ICR, scribii slugarnici, apropiaţi sau simple cunoştinţe ale lui Breban au simţit mirosul puterii. În ediţia pe luna mai a revistei Contemporanul, patronată de scriitorul Nicolae Breban, un poet de mîna a şaptea, combatant şi la Antena 3, Nicolae Iliescu, scrie un pamflet de care s-ar ruşina pînă şi Corneliu Vadim Tudor. Pamfletul se numeşte simplu: "Breban", şi este în realitate o odă adusă lui Nicolae Breban, mascată de injuriile la adresa fostei conduceri a ICR, în special la adresa lui Horia Patapievici. Pamfletarul de serviciu, poetul de mîna a şaptea rătăcit în resentimente, Nicolae Iliescu, scrie: "S-a schimbat conducerea, şi pe bună dreptate, la ICR. Paţachinevici ăla, că mi-e şi scîrbă să-i scriu şi numele, era o simplă nulitate, un articlier banal şi atît. Fusese impus cu scandal, cu ajutorul căpitanului Soare, de vă mai amintiţi. Băietul se pare că este zdruncinat la scufiţă, mi-au spus mulţi colegi de-ai mei care l-au cunoscut, se zice că îşi cumpără reviste porno..." Iar Contemporanul, în fapt scriitorul de mare forţă Nicolae Breban publică asemenea zoaie. Doar pentru că îi place să fie nu admirat, cum e firesc, ci adulat.

Să ne înţelegem: îl admir şi îl preţuiesc pe scriitorul Nicolae Breban. Se poate ca fosta conducere a ICR, patronată de Horia Patapievici, să-l fi ignorat, să-l fi marginalizat în strategia exportului de cultură. Teza mea de licenţă, susţinută în 1989, a fost "Mitul puterii în opera lui Nicolae Breban". Scriitorul trăia în Franţa, era cumva trecut la index, altfel spus interzis, iar cel care a avut tăria de caracter, sau poate doar prestigiul, să-mi fie coordonator a fost profesorul Eugen Simion. După revenirea în ţară, în 1990, l-am vizitat acasă pe scriitorul Nicolae Breban şi i-am dat un exemplar din lucrarea mea de licenţă, bătut la maşina de scris, cum erau vremurile. I-a plăcut şi m-a îndemnat să o dezvolt într-o carte. Nu mi-am găsit timpul, m-am dedicat jurnalismului. Pentru asta îmi pare rău. Pentru omul Breban îmi pare însă şi mai rău.

Trăim în ţara în care, în plină ofensivă a DNA împotriva corupţiei, preşedintele Senatului, C.P. Tăriceanu solicită preşedintelui Iohannis să le demită pe şefa DNA şi pe preşedintele ÎCCJ, Livia Stanciu, în urma unui scandal judiciar instrumentat politic. Locuim, tăcuţi şi supuşi propriilor neputinţe, în ţara în care Sorin Ovidiu Vîntu ţine săptămînal prelegeri video despre binefacerile sistemului mafiot în relaţia cu politicienii. Acelaşi Sorin Ovidiu Vîntu, părintele FNI, pentru care alţii au înfundat puşcăriile, declară pentru Adevărul: "Evident că eu m-am implicat în campanie (prezidenţialele din 2009 - n.n.). Şi dacă nu-l aveam pe Geoană în cursă, ci unul cît de cît mai destupat, cîştigam. Şi România ar fi evoluat normal. În aceeaşi ţară de corupţie, de creştere a nivelului de trai. Evoluam normal..."

Trăim, în fine, în ţara în care fostul Traian Băsescu, zece ani preşedinte, cel care a făcut şi lucruri bune, deşi este acum blamat din toate părţile, a devenit cetăţeanul Băsescu Traian. Cu şanse mari de a deveni inculpatul Băsescu Traian în sălile de tribunal.

În ţara în care nu stă piatră pe piatră, ne fandosim că respectăm poporul, voinţa poporului suveran. De parcă nu am şti că în bună parte, din păcate majoritară, ceea ce numim voinţa poporului constă de fapt în manipulare, interese meschine, slugărnicie, resentimente, invidie şi încă multe altele.