1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Fără alternativă?

Rodica Binder26 iulie 2012

Frecvenţa inflaţionară cu care cuvîntul criză - fie economică, fie financiară, fie politică - figurează în discursurile publice, iscă îngrijorare şi saţietate.

https://p.dw.com/p/15eug
Berlin/ ARCHIV: Polizisten stehen im Camp der Occupy-Anhaenger auf dem Gelaende des ehemaligen Bundespressestrandes in Berlin hinter einer Deutschlandfahne mit der Aufschrift "Korruption - Krise - Krieg" (Foto vom 09.01.12). Transparency International aeussert sich am Dienstag (09.07.12) in Berlin zur Vorstellung des Berichts zu Antikorruptionsmassnahmen. (zu dapd-Text) Foto: Georg Hilgemann/dapd
Imagine: dapd

După criză este înainte de criză. Cu această formulă, economiştii versaţi în capriciile pieţii temperau optimismul celor care credeau, în urmă cu vreo doi ani, că după salvarea de la faliment a băncilor de către stat, criza va lua sfîrşit.

Ce a urmat a fost criza datoriilor şi criza monedei comune euro. Indiferent de diversele cauze, multiple şi complexe, ale marasmului, în relaţia dintre pieţele financiare şi bănci, de pe-o parte, şi politică, de cealaltă parte, supremaţia celor dintîi asupra celei de-a doua a devenit flagrantă.

Pentru adepţii credoului ilustrului promotor al liberalismului economic, Friedrich August von Hayek, cum că nimeni nu poate mai bine pune frînă datoriilor unui stat decît pieţele financiare, atotputernicia acestora, pe fundalul astronomicelor datorii ce apasă pe umerii unor ţări din zona monetară euro, pare cît se poate de firească. Dar pot oare pune cu adevărat pieţele frînă datoriilor publice?

Dacă pînă nu demult, cetăţeanul dezamăgit de minimele sale posibilităţi de a influenţa treburile cetăţii, chiar într-o democraţie, suspina zicînd ”cei de sus fac şi aşa doar ce vor ei”, acum el se poate lamenta şi altfel: „cei de sus fac şi aşa ceea ce vor alţii”, alţii fiind evident, băncile şi pieţele financiare. Dovezile nu trebuie căutate cu lupa şi nici în dosarele cu caracter confidenţial. Ele se văd cu ochiul liber şi de la distanţă.

De teama verdictelor agenţiilor de rating, de teama scăderii sau prăbuşirii unor valori bursiere, tremură politicienii la fel de tare ca acţionarii. Cum este posibil ca guverne şi instituţii de stat să se plieze sinuozităţilor graficului valorilor bursiere şi nu voinţei cetăţenilor?

Cum este posibil ca cifrele cu care sunt alimentate computerele la bursă, testosteronul cu care se îndoapă agenţii bursieri spre a rezista stresului şi a risca tranzacţii tot mai riscante în speranţa unei maximizări infinite a profitului, să arunce în braţele speculanţilor economii naţionale, care pînă deunăzi treceau drept solide?

Sunt întrebări elementare, de bun simţ, care nu-şi găsesc nici uşor, nici imediat răspunsul, deşi efectele acestei pervertiri a relaţiilor de autoritate şi control între guverne, instituţii şi organisme interne şi internaţionale, bănci şi pieţe financiare, sunt de pe acum vizibile şi malefice.

Cînd Angela Merkel invoca foarte recent, în plină criză a datoriilor şi a monedei euro, necesitatea introducerii unor mecanisme parlamentare apte să facă democraţia conformă cu pieţele şi nu invers, şefa guvernului german nu a făcut decît să legitimeze verbal disciplinarea democraţiei de către bănci şi burse şi nu reglementarea acestora în aşa fel încît statul să nu mai fie nevoit să le salveze de la faliment şi dezastru, cu banii contribuabililor!

Pe drept cuvînt exclamă acum politologii şi publiciştii că, intrată în faza ei post, sau cu un termen mai puţin vehiculat, în faza ei tîrzie, democraţia a fost împinsă în acest stadiu precar de către post-capitalism, de capitalismul tîrziu, de turbo capitalismul în care unele valori ale democraţiei, unele cîştiguri ale bunăstării sociale, şi pe alocuri chiar pacea socială, se cer sacrificate, curba de sacrificiu trebuie străbătută spre a salva pieţele globalizate.

Demersul este lipsit de alternativă – sună replica de moment, parţial acceptabilă ştiind că iluzia comunistă sau socialistă s-a sfîrşit în dezastru şi coşmar.

Dar capitalismul este un sistem reformabil, ceea ce nu exclude ci implică alternativele.

Nu ar trebui să-şi amintească totuşi cei mult prea convinşi că duc lumea pe calea cea bună, că în absenţa alternativelor, democraţia riscă să eşueze în autoritarism? Că mezalianţa dintre un capitalism dezlănţuit şi dictatură, China şi Rusia fiind cele mai notorii şi la îndemînă exemple, se soldează cu cele mai perverse şi malefice forme de sfidare şi dispreţ a demnităţii umane?

Eliminarea din start a unei alternative în plin impas, stinge însă şi luminiţa de la capătul tunelului.