1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Există un schepsis al traseismului românesc?

Nimănui nu pare să-i pese în țară ce fac eurodeputații la Strasbourg, ceea ce le permite acestora să zburde în voie, trecând ca fluturii de la o grupare la alta sau, și mai bine, să nu facă nimic.

Scriam deunăzi că societatea românească nu manifestă idei și opțiuni clare în chestiunile europene. Mai exact politica românească, prin care înțelegem nu doar partidele, ci și instituțiile (inclusiv Președintele și Guvernul), nu are un discurs clar despre adoptarea monedei comune, despre federalismul european în versiunea Spinelli, despre Europa cu două viteze, despre euroscepticism, adică despre acele idei și tendințe care definesc politica actuală. Pur și simplu nu știm ce vor românii la nivelul reprezentanților lor politici, căci europenismul lor dominant e pasiv și implicit, adică nu dispune de un discurs articulat, după cum suveranismul cu toate gradele sale este timid sau marginal. Iar ceea ce este mai grav e că, pe măsură ce trece timpul, tăcerea se adâncește și confuzia devine mai mare.

De exemplu, Monica Macovei, care manifestase un europenism ferm și un atașament personal nedezmințit față de Comisia de la Bruxelles, a trecut la sfârșitul anului în tabăra euroscepticilor moderați, din care fac parte conservatorii britanici și cei polonezi din partidul fraților Kaczyński. Adică exact acele forțe politice care, odată ajunse la putere, au contestat cel mai energic autoritatea Comisiei de la Bruxelles. Cum se împacă europenismul anterior al fostului ministru de Justiție cu suveranismul noilor colegi? Este cu atât mai uimitor transferul deputatei din România cu cât, puțin mai devreme, se exprima categoric în favoarea cotelor obligatorii de refugiați susținute în primul rând de germanii din PPE.

Desigur, există o (pseudo)explicație. Militanții M10, partid fondat de Monica Macovei, ar fi dorit afilierea la ECR (conservatorii lui David Cameron și Jarosław Kaczyński), la care anterior se afiliase și Noua Republică. Atâta doar că Monica Macovei a fost aleasă pe listele PDL. Dar cazul ei nu este izolat. Ne amintim doar că PNL, care promitea în campania electorală la București că va continua alianța cu federaliștii lui Guy Verhofstadt, a trecut a doua zi după alegeri la PPE, dar fără ca cineva să fi explicat ce înseamnă acest lucru și ce se va schimba în politica partidului. Nu mai spunem că PD trecuse într-o noapte de la socialiști la creștin-democrați.

Ne putem întreba dacă nu cumva această lipsă de opțiuni ideologice clare din politica românească este aparentă. Poate că niște opțiuni există, dar ele nu se manifestă prin programe politice ca la toată lumea, nu sunt afișate transparent în campanii electorale cum fac toate partidele, franțuzești, nemțești, englezești sau poloneze, ci reprezintă doar linii strategice asumate discret. Poate că politica românească, care nu a reușit să fie sincronă cu politica europeană, continuând să manifeste trăsături aparte și neasimilabile la Strabourg, are ca ambiție în primul rând să ”penetreze” grupurile europene importante, sperând în acest fel că va reuși să le influențeze într-un sens favorabil.

Am asista, cu alte cuvinte, la un soi de politică ”națională” care transcende grupurile ideologice, fiind cu totul indiferentă la ele. Am pus ”națională” între ghilimele nu pentru că ar fi o politică mincinoasă, ci doar pentru că este una îngustă, care dă impresia că a fost produsă în ”bulbul rahidian” al națiunii și nu în creierul ei. E o politică a instinctului, una minoră căci nu dă seama decât de interesele sale materiale pe termen relativ scurt. Să luăm un exemplu: politica migrației forței de muncă. Este singurul subiect care a părut să preocupe pe eurodeputații români indiferent că au fost ”socialiști”, ”creștin-democrați”, ”conservatori” sau ”liberali” și singurul care explică de ce ar fi necesară penetrarea tuturor grupurilor influente.

În orice caz, nimănui nu pare să-i pese aici în țară ce fac eurodeputații la Strasbourg, ceea ce le permite acestora să zburde în voie, trecând ca fluturii de la o grupare la alta sau, și mai bine, să nu facă absolut nimic. Indiferența publică este ea însăși o problemă gravă, căci este semnul unei decuplări paradoxale de politica europeană. Pe de o parte, există un interes viu, aproape dramatic pentru Europa occidentală, unde mulți speră să plece pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, pe de alta, nimeni nu se sinchisește de socialism, federalism, liberalism, de stânga sau dreapta (nici intelectualii angajați, care pretind că singurul subiect care contează e ”corupția”).

Grecii, de pildă, deși sunt și ei balcanici și ortodocși, par să aibă un cu totul alt tip de abordare și de ancoră europeană. Fostul ministru de finanțe, Yanis Varoufakis, denunțat ca antieuropean de liberalii care conduc finanțele de la Bruxelles, intenționează să lanseze luna viitoare la Berlin o nouă mișcare politică ”Mișcarea pentru Democrație în Europa” sau DiEM25 (cifrele sunt la modă!), care își propune să definească o a treia cale între liberalismul de astăzi (care a impus Greciei programul de austeritate) și blocul statelor naționale. Prin urmare, grecii se implică la nivelul ideilor politice și caută să schimbe Europa în folosul lor nu prin tactici subterane, ci prin asumări ideologice explicite. E doar un exemplu și pe urmele lui putem anticipa cu amărăciune că, în viitor, dacă această nouă stângă va lua amploare, se vor găsi eurodeputați români care, indiferent pe ce liste vor fi fost aleși, vor migra și ei la DiEM25 să îngroașe rândurile și ”să reprezinte mai eficient” interesele naționale.