1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Există în România corectitudinea politică?

Un apel recent semnat de 10 intelectuali de mare prestigiu a denunţat corectitudinea politică, ca formă de oportunism care distruge libertatea gândirii. Cu toate acestea, există „corectitudine politică” în România?

La Bucureşti exista un Memorial al Holocaustului

La Bucureşti exista un Memorial al Holocaustului

În România s-a instalat cu siguranţă, ca efect al racordării sale la mediul european şi global, o anumită grijă pentru forma exprimării şi pentru egalitarismul social. Presa şi discursul public, în general, au resimţit cu precădere efectul acestei noi morale, care nu este însă lispită de sancţiuni explicite.

Spre deosebire de alte ţări europene, a fost instituit în România şi un organism specializat, care, pe lângă atribuţiile sale legate de egalitatea de tratament, manifestă o vigilenţă sporită faţă de modul în care se exprimă politicienii şi ziariştii.
E vorba de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care nu a ezitat să adopte sancţiuni împotriva preşedintelui Traian Băsescu sau ministrului de Externe Teodor Baconschi. Asta este cu siguranţă o manifestare a „corectitudinii politice”, atîta doar că ea îşi are, ca şi în alte cazuri de importuri instituţionale şi ideologice, stângăcia şi impostura ei locală.

„Noii reacţionari”

Mai interesantă este însă apariţia unei contra-reacţii, a unei forme de rezistenţă la aşa numita „corectitudine politică”, însoţită şi de o interpretare locală specifică. Cu alte cuvinte, pare să se coaguleze în România un grup al „noilor reacţionari”, după model francez, menit să organizeze rezistenţa împotriva a ceea ce filosoful francez Alain Finkielkraut numea „comunismului secolului XXI”.

Recent un grup de personalităţi marcante ale vieţii intelectuale româneşti sau legate afectiv de România (Marie-France Ionesco (Franţa), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Silviu Purcărete) au denunţat prin intermediul unui protest public efectele „corectitudinii politice”, chemând lumea intelectuală la rezistenţă şi autenticitate a gândirii. „Spiritul conformist - se spune în acest text -presupune să gândeşti potrivit unui canon, să spui nu ce crezi sau ce este adevărat, ci doar ceea ce se aşteaptă de la tine să spui; (...)Unul dintre numele spiritului conformist este, astăzi, «corectitudinea politică”.

Şi totuşi diferenţele rămân foarte mari. „Noii reacţionari” francezi, adversari ai corectitudinii politice, sunt conservatori în sensul european al cuvântului şi nici în visele lor cele mai negre nu ar putea autoriza, în numele libertăţii, o formă sau alta de revizionism cu privire la mişcările de dreapta dintre Cele două Războaie Mondiale. Un Renaud Camus, Philippe Muray sau Alain Finkielkraut se găsesc la fel de departe de revizionismul extremei drepte ca şi de egalitarismul anti-rasist al mediilor dominante contemporane.

Or, cei 10 „demnitari ai culturii” româneşti au invocat un bun conservatorism cultural pentru a lua apărarea unei emisiuni de televiziune în cuprinsul căreia invitatul special se transformase în apologet al lui Corneliu Zelea Codreanu. Prin efectul firesc al contextului, apelul celor 10 părea să revendice dreptul la revizionism.

Antisemitismul şi corectitudinea politică

Este perfect adevărat că nici Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu nu pot fi acuzaţi de vreo simpatie pentru mişcarea legionară, dar faptul că au invocat libertatea „incorectă politic”, în contextul unor afirmaţii cu evidente intenţii revizioniste crează confuzii dintre cele mai grave.

De fapt „corectitudinea politică” a fost încă o dată înţeleasă greşit în România. Tema antisemitismului antebelic precede cu mult „corectitudinea politică” în sensul ei de tehnică de raţionalizare a discursului public şi, prin urmare, clarificarea ideologică a trecutului legionar ar fi trebuit, la rândul ei , să preceadă disputelor legate de rasism şi antirasism din lumea contemporană. Mai mult decît atât, antisemitismul, aşa cum au încercat să demonstreze Alain Finkielkraut sau Pierre-André Taguieff, reapare astăzi în forme subtil favorizate de chiar „corectitudinea politică”.

În România, în schimb, faptul că discursul revizionist specific extremei drepte este aşezat sub jurisdicţia „corectitudinii politice”, este încă un semn al întîrzierilor dramatice care apasă asupra spiritului public.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder