Există o constituție perfectă?

Ca niciodată decizia CCR cu privire la ancheta declanșată de DNA contra Guvernului a fost citită și răscitită. Prin urmare tot ne-am ales cu ceva, căci oameni care obișnuiau să se pronunțe ”din principiu” au făcut acum efortul de a studia o argumentație. Dar nu trebuie să ne facem iluzii. Cei care ”au votat DNA” (ne referim aici la o tipologie politică) nu s-au lăsat deloc convinși de această decizie, ba mai mult au arătat că ea ne privează de mijloacele de a lupta împotriva ticăloșiei. Dacă guvernul - s-au întrebat ei - comite o ticăloșie care nu este sancționată de CCR, fie pentru că nu este sesizată, fie pentru că judecătorii sunt părtinitori - cine ne apără pe noi, cetățenii lipsiți de putere?

Andrei Cornea pune întrebarea aceasta într-un mod bine studiat: ”dacă guvernul și miniștrii săi emit, să spunem, în exercițiul func­țiunii acte abuzive, condamnate de legile internaționale semnate de România, și da­că aceste acte nu sunt cenzurate nici de parlament (dominat de o majoritate care susține guvernul), nici de CCR (care fie nu e sesizată, fie, numită fiind politic, e par­tizană, ca acum), ce recurs mai au ce­tă­țenii, dacă li se refuză chiar și accesul la justiție, deoarece „faptul însuși“ al acelor acte a fost declarat inatacabil? Iar dacă nu au, atunci e larg deschis drumul spre do­minația unei oligarhii corupte, care prin populism smulge votul majorității”(Revista 22).

Faptul invocat de Andrei Cornea este logic posibil, dar acest lucru nu probează decât caracterul imperfect al organizării noastre constituționale. De fapt nici nu există Constituție perfectă de natură să asigure numai prin propriile mecanisme eliminarea arbitrariului și a răului din viața societății. E cunoscută anecdota cu logicianul Kurt Gödel care ar fi pretins că a găsit un punct slab (o contradicție) în Constituția SUA de natură să îngăduie transformarea țării într-o dictatură. Se petrecea în 5 decembrie 1947, când filosoful se pregătea să susțină examenul de obținere a cetățeniei americane în Trenton, New Jersey. Martorii săi erau doi prieteni sosiți ceva mai devreme din Europa, Oskar Morgenstern și Albert Einstein. Judecătorul Philip Forman, auzind că aplicantul sosea din Austria, a făcut comentariul că această țară se transformase într-o dictatură, ceea ce, din fericire, nu ar fi posibil în Statele Unite. La care Gödel a replicat că, dimpotrivă, există această posibilitate pe care el o poate demonstra. Discuția s-a oprit însă mai înainte de a afla teoria lui Gödel despre constituția americană. Totuși am putea să ne imaginăm, pe cont propriu, că logicianul va fi descoperit ceva care s-ar întâlni, de exemplu, cu entuziasmul față de majorități pe care Toqueville îl descoperise în funcționarea democrației americane și care ar implica riscul unei tiranii.

Dar Tocqueville punea în evidență ceva chiar mult mai interesant pentru discuția noastră și anume rolul extraordinar de mare pe care îl joacă în viața politică americană Curtea Supremă: ”Dacă vreodată s-ar întâmpla ca la Curtea Supremă să ajungă oameni imprudenți sau corupți, confederația va trebui să se teamă de anarhie sau război civil”. Prin urmare Tocqueville spunea nici mai mult nici mai puțin că stabilitatea regimului politic american nu se întemeiază (exclusiv) pe Constituție, ci mai curând  pe altceva, cum ar fi calitatea oamenilor care exercită puterea, discernământul lor sau ceva mai greu de definit ca spiritul public. Cu alte cuvinte Tocqueville ne spune că nici măcar Statele Unite nu sunt scutite de perspectiva întunecată pe care o descrie Andrei Cornea, adică una în care Guvernul să-și piardă cu totul rațiunea, iar Curtea Constituțională să-i țină hangul.

Ținând seama de aceste observații, putem accepta simultan faptul că judecata CCR este corectă și că, la limită, ea ar putea duce la un dezastru. Tocqueville și Gödel păreau încredințați că și Constituția americană ar conține această contradicție. Nu ne rămâne prin urmare decât să ne mobilizăm și să ne organizăm în așa fel, încât dezastrul, posibil, să nu se producă. Să fim de exemplu mult mai prevăzători atât în alegeri, cât și atunci când se fac numirile în instituțiile importante.

Dar cei care ”au votat DNA” mai fac eroarea de a crede că procurorii ar putea fi ultima barieră constituțională în calea abuzului politic. Căci oferindu-le acestora puterea deplină li se oferă și încrederea deplină, considerându-i infailibili. Or, e suficient să refacem avertismentul lui Tocqueville, adaptându-l la problematica noastră: ”Dacă vreodată s-ar întâmpla ca la DNA să ajungă oameni imprudenți sau corupți, țara va trebui să se teamă de anarhie”. Sigur, se va spune că nu procurorii decid, ci judecătorii, dar până la o sentință definitivă, procurorii pot schimba orice guvern care nu le este pe plac.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti