Există creştin-democraţie românească?

Preşedintele PDL, Vasile Blaga, şi vicepreşedintele PDL, Anca Boiagiu, participă astăzi la Congresul Internaţionalei Creştin-Democrate care se desfăşoară la Roma. Printre invitaţii de marcă se află Mariano Rajoy, prim-ministrul Spaniei, Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, Enda Kenny, prim-ministrul Irlandei, sau Antonio Samaras, premierul Greciei. La reuniune participă de asemenea Wilfried Martens, preşedintele Partidului Popular European.

Evenimentul nu are, desigur, aceeaşi greutate politică ca reuniunea PPE care se va desfăşura la Bucureşti între 17 şi 18 octombrie şi la care vor veni cei mai puternici lideri europeni din familia popularilor, inclusiv cancelarul Germaniei, Angela Merkel, dar este relevantă mai ales din perspectiva valorilor.

Desprinşi oarecum din contextul imediat al politicilor naţionale sau europene, politicienii creştin-democraţi pot găsi spaţiul de a reflecta liber asupra şanselor şi viitorului unei democraţii creştine, care a devenit tot mai greu de distins de politicile liberale.

Un istoric de referinţă, Roberto Papini, scria de altfel încă de acum 20 de ani, că democraţia creştină cunoaşte o criză ideologică, provocată de transformările sociale şi de îndepărtarea de reperele tradiţionale ale Bisericii: ”Referinţa ideală, scria Papini, care în ciuda diversităţii contextelor a reunit partidele democrate de inspiraţie creştină se află în declin”.

Declinul acesta se manifestă şi pe plan european unde partidele reunite în cadrul PPE evită tot mai mult să facă referire la valorile creştine.

Dar, cu toată această diluare a creştin-democraţiei, care pare să treacă printr-o criză de identitate, prezenţa liderilor PDL, Vasile Blaga şi Anca Boiagiu, pare cel puţin ciudată.

Biografia lor politică nu lasă loc la nicio îndoială că Vasile Blaga şi Anca Boiagiu nu au avut nicio întâlnire personală cu ideile creştin-democrate, fie ele şi mai îndepărtate de nucleul originar. Există, desigur, în cadrul Internaţionalei, tot felul de combinaţii doctrinare, care nu merg prea bine împreună, cum ar fi socialismul de coloratură creştină din America de sud sau conservatorismul din Europa occidentală, dar PDL nu şi-a găsit loc nicăieri în acest spectru destul de larg şi plin de contradicţii.

În sfârşit, chiar dacă partidul, care a avut destul timp la dispoziţie, nu a reuşit să-şi dezvolte o veritabilă aripă creştin-democrată, ar mai exista în sânul grupării câteva personalităţi care ar fi mai potrivite să reprezinte partidul în reuniuni dedicate doctrinei. Fostul ministru de externe, Teodor Baconschi, care a fost în trecut şi ambasador la Vatican, ar fi fost cu siguranţă mai apt să participe la Congresul de la Roma.

În sfârşit poate e mai onest aşa, căci participarea preşedintelui însuşi va pune în evidenţă adevărul şi anume impostura ideologică în care s-a complăcut timp de 7 ani PDL. Linia principală a politicii guvernelor Boc nu s-a pliat nici măcar pe sumarele referinţe creştin-democrate din cadrul programului PPE, care adopta la Congresul din 2009 un program mai atent la politicile familiale. Este adevărat că, în ultimul an de guvernare PDL, a existat o ofensivă a micului grup animat de Fundaţia Creştin Democrată, care a propus o lege menită să limiteze avorturile, dar contextul şi modul de prezentare au condus iniţiativa la un eşec. După ce guvernul Boc redusese drastic alocaţiile acordate mamelor în primii ani de îngrijire a copiilor, aceeaşi formaţiune politică cerea limitarea avorturilor în scopul creşterii demografice. Rareori s-a văzut o mai mare stângăcie politică.

Dar propunerea era viciată grav mai ales în modul ei de argumentare, căci în perspectivă creştină, dreptul la viaţă al copilului nenăscut este absolut şi nu poate fi legat de necesităţile demografice. Amestecul acesta de creştinism cu etnicism utilitar a aruncat mari semne de întrebare asupra autenticităţii curentului creştin democrat din politica românească.