1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Excesul de reglementare

Organizaţii de presă din România solicită Parlamentului să respingă amendamentul propus de Senatorul PD-L, Iulian Urban, prin care ziariştii sînt puşi sub controlul Agenţiei Naţionale de Integritate.

default

Banii înclină uneori şi balanţa integrităţii presei

Senatul a început să dezbată o propunere legislativă care îşi propune să introducă sub controlul ANI pe liderii sindicali de la toate nivelurile, de la organizaţiile mici pînă la confederaţii.

Ideea e contestabilă din multe puncte de vedere chiar dacă destui lideri sindicali sînt implicaţi în afaceri mari care le-ar putea corupe şi deturna misiunea. Un sindicalist patron (sau posesor de acţiuni) pare ceva absurd, dar se pune întrebarea dacă aceste aberaţii nu ar trebui lăsate în seama organizaţiilor sindicale, care sînt asociaţii particulare.

În orice caz, pare un exces de reglementare care, odată adoptat, va genera alte şi alte excese. Pînă la urmă, dacă nu se trasează o limită clară, se poate ajunge ca, în numele conduitei etice, toată societatea să fie pusă sub control ANI.

Iar temerea nici nu este aşa de exagerată, deoarece în comisia juridică a Senatului, senatorul PD-L, Iulian Urban, a propus deja un amendament, prin care şi ziariştii să fie puşi sub control ANI, ceea ce înseamnă că vor trebui să depună declaraţii de interese menite, teoretic, să le dezvăluie ataşamentele invizibile şi, prin urmare, incompatibilităţile.

Legea a fost adoptată deja de Camera Deputaţilor în 20 octombrie 2009 şi Senatul este cameră decizională.

Integritate sau cenzură ?

Ziariştii însă au protestat. Mai multe asociaţii de presă din România, ActiveWatch , Agenţia de Monitorizare a Presei, Asociaţia pentru Protejarea şi Promovarea Libertăţii de Exprimare, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie, Centrul pentru Jurnalism Independent au dezaprobat în termeni vehemenţi amendamentul senatorului PD-L, Iulian Urban.

În linii mari, aceste asociaţii de presă arată că legea ANI se ocupă, în mod programatic, numai de funcţiile şi demnităţile publice şi, prin urmare, nu poate să-şi extindă jurisdicţia asupra unei activităţi integral private.

Se poate argumenta că activitatea de presă este de interes public, dar rămîne cert faptul că (exceptînd fireşte posturile publice de radio şi tv) presa trăieşte din resurse private şi că nu este o componentă a statului.

Potrivit acestor asociaţii „orice lege care impune jurnaliştilor obligaţii specifice demnitarilor publici este abuzivă”. În consecinţă, ele cer Senatului să respingă amendamentul, arătînd că presa are capacitatea de a-şi regla singură cazurile de corupţie.

Corupţia presei este mai versatilă decît pare

Subiectul este spinos. În ultimii ani, presa - şi mă refer mai ales la televiziune - nu a făcut mereu impresie bună. Ziariştii de primplan sînt părtinitori, agresivi şi, de cele mai multe ori, arondaţi politic.

Din aceste motive ziariştii nu se bucură de prea multă simpatie şi este de bănuit că o lege care «să-i pună la punct» ar fi destul de populară. Nu este singur însă că va fi şi eficientă.

Premisa acestei legi este că, odată ce interesele materiale ale ziariştilor (de toate felurile şi rangurile) ar fi publice, ei nu ar mai putea să manipuleze opinia publică scriind despre un subiect sau altul, ca şi cum ar fi cu totul dezinteresaţi.

Legea îşi propune aşadar să denunţe ipocrizia ziariştilor care pretind că întrupează însăşi conştiinţa societăţii. Dacă s-ar şti că un ziarist are acţiuni la o anumită companie, atunci el nu ar mai pleda, într-un fel sau altul în favoarea ei.

În sfîrşit, dacă un ziarist este consultant politic el ar nu ar mai putea să facă publicitate propriilor clienţi, cum s-a întîmplat adesea în ultimii ani. Există destule asemenea cazuri. Dar în practică lucrurile se petrec în multe alte feluri, care nu pot fi prinse în lege.

În campaniile electorale de pildă, partidele mari (inclusiv PD-L de unde vine amendamentul) îi plătesc, în diferite chipuri, pe ziariştii care contribuie la efortul politic comun. Dar practica este chiar mai largă, destui ziarişti acreditaţi la partide fiind ispitiţi să accepte diferite cadouri. O mare parte din presa influentă, agenţii, televiziuni este arondată practic la partide.

Corupţia de acest tip ar putea fi dezvăluită şi limitată de organizaţiile profesionale, care au antenele lor mai sensibile, dar în nici un caz nu ar putea fi pusă în evidenţă de ANI. Aşadar, cel puţin în aceste cazuri, amendamentul lui Iulian Urban este ineficient.

Roşia Montană şi corupţia invizibilă

Există şi exemple din altă sferă. În ultimul an, o mare parte din presa din România a evitat să scrie despre cazul Roşia Montană, din cauză că publicaţiile au primit publicitate foarte scumpă de la societatea canadiană care a concesionat exploatarea.

Destui ziarişti au vrut să dezvolte subiectul (există mărturii serioase în acest sens), dar li s-a spus că acest lucru nu este posibil. Am asistat de fapt la o veritabilă cenzură impusă prin mijloace economice. Alte publicaţii au primit însă şi alte tipuri de finanţare care desigur nu doar că le-a interzis să denunţe proiectul cu cianuri de la Roşia Montană, dar le-a obligat să scrie favorabil.

În aceste cazuri amendamentul lui Iulian Urban ar fi oare eficient? În mod sigur nu, deoarece, într-un caz de tipul Roşia Montană, ceea ce este suspect nu este ceea ce apare în ziar sau la televiziune, ci mai curînd faptul că ceva nu apare.

Se poate vedea aşadar că multiplicarea legilor nu este întotdeauna o soluţie pentru rezolvarea problemelor. Excesul de reglementare riscă mai curînd să creeze abuzuri şi să provoace o stare de suspiciune generalizată.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu