1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Evreii şi graviditatea parţială

Cine a spus că "un pic de graviditate" ar fi de domeniul imposibilului? În sulfuroasa sferă a asumării trecutului totalitar, în abordarea subiectului "evreilor" şi al antisemitismului pare că se poate mai orice.

Sala audierilor din procesele intentate criminalilor nazişti la Nürnberg

Sala audierilor din procesele intentate criminalilor nazişti la Nürnberg

Din 2003 încoace, s-au înregistrat în România progrese notabile în efortul scrutării abisurilor unei istorii naţionale pătate de paginile neguroase conţinând raporturile cu evreii. Dar subiectul Holocaustului continuă să fie pretutindeni un teren minat. Am auzit eu însumi germani care, la un pahar, aveau onestitatea să conceadă că Hitler a fost un monstru, doar spre a se repezi să-l laude, în secunda următoare. Nu construise el autostrăzi? Nu fusese el "fascinant"?

Într-un acces de candoare, prostie şi nebunie, fostul preşedinte al Bundestagului, Philipp Jenninger, sugerase spre finele anilor 80, că fusese. Avea să fie silit să demisioneze în replică la derapajul său stilistic, deşi enormităţile cu iz apologetic la adresa hitlerismului, debitate de el sub imperiul "fascinaţiei" iscate de făptaşi, fuseseră, de fapt, involuntare. La urma urmei şi unii celebri biografi şi critici incontestabil antinazişti ai lui Hitler se arătaseră fascinaţi de forţa de seducţie a dictatorului. Între ei Winston Churchill, ori Sebastian Haffner. Pare că, în cele din urmă, totul depinde de context.

Şi, evident, de cine ce anume spune. Şi-n România contează cine ce anume spune. Dar altfel decât în Germania. Cerul să-l ferească în România pe Alexandru Florian de la Institutul pentru Studierea Holocaustului în România să deschidă gura întru justificarea unei legi fireşti precum cea interzicând ridicarea publică pe scut a fasciştilor. S-a gândit el bine din ce popor se trage? Nu? Păi nu va trece mult şi cerul i se va prăbuşi în cap, dărâmat fiind de protestele oştirii criticându-i nu pe iniţiatorii legii şi pe cei care au promulgat-o, ci reproşându-i lui, ca "doctrinar", fie şi pieziş, obârşia. Ba că-i fiu de "odios", citeşte: de evreu, deci, se subînţelege, de comunist, politruc şi ideolog, care, apud cuziştii şi legionarii, sunt termeni identici ori sinonimi, ba că ar fi ipocrit, c-ar fi interzis pasămite portul naţional sau, în cazul blând, că ar umbla cu "şublerul" prin cultura naţională.

Mai puţin tranşante, mai empatice, dilematice şi "parţial gravide" sunt discursurile unor români, parcă mai verzi decât ar vrea ei înşişi să se vadă, cu privire la substratul creştin al anti-iudaismului, la trecutul Gărzii de Fier, al lui Ion Antonescu, al miniştrilor săi şi, mai cu seamă, al pilonilor ideologici ai fascismului de sorginte legionară. E notoriu că legionarii, mareşalul şi demnitarii guvernului statului naţional-legionar s-au făcut vinovaţi de spolierea, deportarea şi asasinarea, în condiţii de o barbarie inimaginabilă, a sute de mii de evrei cu tot cu femei, copii, bătrâni. Puţini contestă evidenţa. Dar mulţi insistă că, sub mareşal, au supravieţuit 400.000 de evrei. Mai contează exterminarea celeilalte jumătăţi din comunitatea evreilor români? Uciderea evreilor ucraineni sau ruşi?

Unii admit, sigur, că ucigaşii n-au făcut chiar numai bine, dar cer iertarea asasinilor direcţi sau prin procură în numele suferinţelor îndurate de ei în închisori, o recluziune la care i-ar fi condamnat "justiţia învingătorilor". Una, deci, pasămite strâmbă, chiar dacă n-ar fi fost comunistă. Ca şi cum tribunalul de la Nürnberg n-ar fi fost cotat de suflarea nazistă din Germania drept "justiţie a învingătorilor". Şi stalinistă. În numele cărţilor pe care cărturarii cu simpatii fasciste le-au scris, li se revendică ucigaşilor fie şi doar morali dreptul la evocări encomiastice, la elogii ditirambice, la prezenţe şi monumente publice, la eternizarea memoriei lor prin rebotezări de străzi şi pieţe. Ca şi cum cultura, ca prin miracol, i-ar igieniza şi recupera etic. Ca şi cum criminalul ar deveni mai puţin odios, mai apt a fi model moral, dacă a semnat volume importante.

Evreii sunt prilej şi de alte poticniri contemporane. Alarmaţi de afluxul de refugiaţi, unii se întreabă de ce oare „evreii” ar „susţine masiva imigraţie a musulmanilor în Europa” şi trimit la declaraţii reale sau prezumtive, articulate de George Soros. Ca şi cum magnatul american sau alte personalităţi invocate întru ilustrarea susţinerii imigraţiei cu pricina i-ar reprezenta pe toţi evreii, de pretutindeni. Ca şi cum opiniile acestor personalităţi ar fi un etalon de aur. Ca şi cum ar exista „evreii de pretutindeni”. Şi ca şi cum părerile ori iniţiativele lor ar avea un efect practic direct asupra politicii conducerilor Germaniei şi Uniunii Europene cu privire la refugiaţi.

Liderul evreilor germani, Josef Schuster, alături de Angela Merkel şi ex-şefa Comunităţii Evreieşti din München, Charlotte Knobloch, la celebrarea împlinirii a 7 decenii după eliberarea lagărului nazist de la Dachau

Liderul evreilor germani, Josef Schuster, alături de Angela Merkel şi ex-şefa Comunităţii Evreieşti din München, Charlotte Knobloch, la celebrarea împlinirii a 7 decenii după eliberarea lagărului nazist de la Dachau

În realitate, orice maniheism, inclusiv în privinţa refugiaţilor, e rău, falsficant şi deplasat. Între evrei, părerile, în acest domeniu, sunt foarte împărţite. Preşedintele Consiliului Central al Evreilor din Germania, Josef Schuster, a atras de pildă atenţia asupra pericolului, incontestabil acut, al importului de antisemitism prin intermediul unor nou veniţi marcaţi de culturi propagând cotidian ura împotriva evreilor. În ecou, partida politic corectă a tăbărât asupra lui cu voluptate, acuzându-l aiurea, dar cu atât mai strident, de „islamofobie” şi „rasism”. La Berlin, în Bundestag, de ziua comemorării victimelor Holocaustului, Ruth Klüger, fiica unui ginecolog evreu, supravieţuitoare a mai multor lagăre de concentrare naziste, a ţinut, în schimb, să elogieze politica faţă de refugiaţi a cancelarei Angela Merkel.

Alţi preopinenţi, evrei şi neevrei, de regulă bine intenţionaţi, dar, cert, nu tocmai bine informaţi, cred că evidenţierea suferinţelor evreieşti ar fi, cumva, nelalocul ei. Că ar friza reaua creştere, părtinirea sau egoismul să se elogieze „salvarea”, de către drepţi între popoare, în timpul Holocaustului, de vieţi "evreieşti”, iar nu, pur şi simplu, de vieţi „omeneşti”. Poziţia lor, aparent umanistă, e, la prima vedere, simpatică, fiindcă e inclusivă şi atrage atenţia asupra altor categorii de victime reale ale nazismului genocidal. De pildă asupra romilor. Sau asupra membrilor unor minorităţi religioase şi sexuale, asupra persoanelor cu dizabilităţi, exterminate în serie până la coagularea unui puternic protest în Germania lui Hitler.

Dar, dincolo de acest aspect, neîndoielnic salutar, nu e mai puţin greşită, neinformată şi, potenţial, dezinformatoare. Efect târziu şi indirect al negării Holocaustului, al relativizării şi muşamalizării lui îndelungate şi al marginalizării principalelor lui victime, ucise, ca evrei, pentru că se considera că ar aparţine unui grup etnic, rasial şi religios reprezentând un presupus „rău” metafizic, această poziţie ridică o sumă de probleme. Căci ea ignoră o serie de factori cheie.

Pare, mai întâi, a nu ţine cont de proporţiile iudeofobiei şi ale genocidului antievreiesc. Unul care s-a perpetuat până în ultimele clipe ale regimului, într-o fază în care elita nazistă ar fi trebuit să aibă cu totul alte griji decât exterminarea, cu mic cu mare, a evreilor. E oarbă, la realităţi istorice de importanţă majoră. La însemnătatea sâmburelui antisemit al ideologiei naziste, pentru care anti-iudaismul era nu doar un aspect, ci esenţă şi trambulină globalizatoare. Sau la încercarea regimurilor comuniste, de la Stalin încoace, de a obtura şi oculta, între altele din raţiuni de putere, natura anti-evreiască a hiatului civilizaţiei, care a fost Holocaustul.

În fine, poziţia cu pricina mai are un defect. Ea nu ţine cont de efectele asupra dezbaterii privind Holocaustul ale ideologiei corectitudinii politice şi ale exploziei de antisemitism nou, mascat frecvent ca antisionism şi alimentat nu doar de extrema dreaptă şi stângă, ci şi de o parte din imigraţia musulmană. Explozie, ce n-a lăsat neafectate parte din elitele occidentale. Blamabilă, în acest context, e omisiunea recentă a noului premier al Canadei, Trudeau. Liderul de stânga de la Ottawa a reuşit isprava de-a marca, la 27 ianuarie 2016, ziua internaţională a comemorării victimelor Holocaustului şi a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz, unde naziştii au asasinat până la un milion şi jumătate de oameni, din care 90 la sută evrei, fără să-i menţioneze nici măcar o dată pe evrei.

Asemenea inadecvări, uimitoare în vest, par mai fireşti în est, unde, sub Ceauşescu, de pildă, până şi evocarea în filme şi publicaţii a cuvântului "evreu" era proscrisă. La peste un sfert de veac de la debarcarea regimurilor comuniste, unele state din Europa răsăriteană încă mai depun eforturi să acceadă la democraţii funcţionale. Calitatea raportării lor la trecut măsoară succesul acestei strădanii. Au traversat secole de ostilitate, oprimări şi ostracizări ale evreilor. Se află după un Holocaust mult timp neasumat, negat, ocultat, ori relativizat şi sub postcomunism, precum şi după ani de intensă propagandă antidemocratică, agrementată cu antiamericanism şi antisemitism.

Ne mirăm că România nu stă prea bine la acest capitol? Că e, în multe privinţe, în urma unor ţări vesteuropene precum Germania? Care, timp de aproape o jumătate de veac, a depus, la nivelul elitelor şi nu doar, un efort consistent de a-şi clarifica, admite şi răscumpăra, pe cât posibil, capitolele cele mai pâcloase de istorie?

În România problema inadecvărilor ţine, în bună măsură, nu doar de defectele majore ale justiţiei comuniste, ci de carenţele elitelor. Care, vreme de trei sferturi de secol, au amplificat şi exagerat sistematic crimele, altfel reale şi dezgustătoare, comise, după război, de activişti evrei, minimalizându-le, simultan, pe ale comuniştilor neevrei. În răstimp, dacă nu le-au refulat complet, au comparat, ori echivalat aiurea exterminările comise anterior în Transnistria, la Iaşi, în Bucovina şi Basarabia, cu fărădelegile şi crimele, abominabile şi ele, săvârşite de regimul comunist. Ignorate cu superbie au rămas în genere şi contribuţiile majore la construcţia şi cultura României moderne datorate evreilor.

Date fiind neajunsurile cumulate ale raportării la iudaism, la istoria naţională şi la evrei, nu pare uimitor că unii îi mai judecă şi astăzi prin generalizări abuzive şi în termeni, de „unitate” univocă şi indestructibilă. Ca şi cum trei evrei n-ar avea cinci păreri, cum afirmă o glumă. Ca şi cum n-ar fi cazul să se înceapă o reală decontaminare de virusul "zika" al unei ideofobii bimilenare, vinovate de prea multe microcefalii.