1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

NRS-Import

Evanescenta solidaritate naţională

Anchetele sociologice par să indice faptul că românii au abandonat sentimentul solidarităţii naţionale mizând imprudent pe „solidaritatea europeană” tocmai în vreme de criză.

În lunile din urmă toată lumea s-a întrebat intrigată de unde ştiu britanicii că de la 1 ianuarie 2014 se va produce o migraţie masivă a forţei de muncă. De unde au scos ei evaluările atât de precise cu care caută să justifice măsuri restrictive împotriva românilor? Pe de o parte ar trebui să spunem că nici MI 6 şi nici altcineva nu ar putea să emită previziuni atât de precise cu privire la un fenomen social şi psihologic atât de delicat şi capricios. Este mult mai uşor să prevezi căderea bursei decât punerea în mişcare a unui amplu fenomen migrator. Pe de altă parte se ignoră faptul că se găsesc în România la îndemâna oricui date publice certificate de institute respectabile care arată că există o foarte mare preferinţă pentru UK a celor care doresc să plece în străinătate. Iată de pildă la sfârşitul lunii ianuarie 2013, Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a publicat (exclusiv în engleză) un sondaj de opinie la nivel naţional pe un eşantion de 1221 de respondenţi cu vârste de cel puţin 18 ani realizat prin metoda CATI din care reies cu limpezime o bună parte din îngrijorările britanicilor.

La prima întrebare, deschisă, 20% răspund că ar dori să obţină un job în Germania, 11% în Anglia, 9% în Italia şamd. Dar cine studiază răspunsurile pe categorii de vârstă observă dintr-o dată că raportul se inversează în favoarea Angliei. Cei aflaţi între 36 şi 50 de ani preferă Germania (23%), dar cei foarte tineri cu vârste între 18 şi 35 de ani ar prefera să lucreze în Anglia (24%).

Este interesantă şi ierarhia după criteriul educaţiei. Cine ar pleca mai degrabă? Se vede clar că cei foarte educaţi. 22% din cei cu educaţie superioară ar pleca în Germania şi 12 în Anglia. Aşadar primul ministru Victor Ponta care a spus deunăzi la BBC că nu se teme decât de exodul creierelor a avut oarecum dreptate.

Nu este singurul sondaj de acest tip. Sunt deja multe asemenea investigaţii realizate în ultimii ani care probează că există o imensă dezamăgire faţă de mediul autohton şi o mare aspiraţie de plecare. Atâta doar că de aici şi până la certitudinea plecării este o distanţă mai greu de parcurs.

Totuşi dacă doar unul din patru spune hotărât că nu vrea să plece este într-adevăr o mare problemă. Britanicii şi germanii care au avut acces la acest tip de investigaţii sociologice au mai luat probabil în calcul şi alte informaţii privitoare la previziunile economice pentru anii care vin şi care pe termen scurt nu sunt deloc încurajatoare. Aşadar dacă 15% dintre români declară că sunt foarte interesaţi să obţină un job în străinătate şi 18% că sunt interesaţi în timp ce alţi 20% anunţă la rândul lor un oarecare interes şi dacă, totodată, perspectivele de relansare economică ale ţării sunt firave, atunci este de înţeles de ce anumite cercuri politice şi mediatice au tras semnalul de alarmă. Dacă la toate acestea adăugăm crisparea produsă de ireductibilii „nomazi” de etnie romă, despre care ministrul de interne francez Manuel Valls crede că pur şi simplu „nu vor să se integreze” atunci înţelegem şi mai bine emoţia negativă din unele ţări occidentale.

Câteva constatări sunt inevitabile. În primul rând „solidaritatea europeană” nu funcţionează şi spunem acest lucru fără să facem cuiva vreun proces de natură morală. Este imposibil să ceri cuiva să renunţe la egoismul său ca să facă loc egoismului tău. Cei care pretind să fie primiţi în numele „solidarităţii europene” sunt la fel de ipocriţi ca cei care inventează motive ca să limiteze migraţia. Este un impas evident al construcţiei europene pe care politicienii nu par capabili să-l mărturisească deschis.

Dar pentru situaţia românească este mult mai importantă o altă constatare. Dacă „solidaritatea europeană” este pusă în primejdie de criza economică, solidaritatea naţională a devenit evanescentă. Se pare că în România se manifestă un contratimp primejdios: criza solidarităţii europene ar trebui să producă o repliere pe dimensiunea naţională, or aici pare să fie exact invers. Dacă mai mult de jumătate din oamenii tineri aflaţi în apogeul forţei lor creatoare vor să plece, ignorând completamente riscurile comunitare pe termen lung şi mai ales dacă niciun politician nu mai are curajul să invoce nevoia de solidaritate naţională atunci speranţele sunt tot mai mici.