Evacuarea aşezărilor din Gaza
3 februarie 2004Publicitate
In mod cu totul neaşteptat, premierul israelian Ariel Sharon a stîrnit luni o adevarata furtună politică, anunţînd intenţia sa de a desfiinţa aşezările evreieşti din Gaza. Intenţia liderului conservator de la Ierusalim a speriat propria sa formaţiune, blocul Likud, ca şi toate formaţiunile de dreapta, surprinzînd în egală măsură şi opoziţia de stînga, şi pe palestinieni. Să fie demersul prmierului israelian doar o măsură de ordin tactic, cum presupun unii comentatori europeni?
Epurarea de evrei în răstimp de doi ani a întregii fîşii Gaza, iată în esenţă rezultatul virtual al transpunerii planului expus la începutul acestei săptămîni nu de extremişii musulmani din Hamas, ori de ceilalţi terorişti palestinieni, ci de însuşi liderul liderul conservator al statului evreu.
Desfiinţarea aşezărilor israeliene din Gaza, un proiect dezvăluit confidenţial unui ziarist şi publicat intempestiv de cotidianul Haaretz a stîrnit reacţii dintre cele mai virulente. Pe lîngă masivele proteste ale coloniştilor evrei, ridicările din sprînceană ale stîngii israeliene luate ca din oală şi nedisimulata, dar confuza ostilitate a lui Yasser Arafat se manifestă acum temerile întemeiate ale unor observatori prudenţi. Printre numeroasele întrebări pe care şi le pun analiştii neutri ai conflictului israeliano-palestinian iese în evidenţă una; cui prodest? cui îi foloseşte un astfel de demers unilateral? Şi ce efecte va avea asupra securităţii şi jocului de forţe din Orientul Mijlociu?
După traumatismul provocat dreptei de planul premierului Sharon, care decenii la rînd a fost campionul extinderii aşezărilor evreieşti în teritoriile cucerite în războiul din iunie 67, liderul guvernului de la Ierusalim a supravieţuit la mustaţă unei moţiuni de cenzură în Knesset. Doar un vot le-a lipsit celor, care au propus ca forul legislativ să-şi exprime neîncrederea în Sharon şi să pună astfel capăt carierei sale de primministru. Pregătit să-şi asume acest imens risc politic propriu, liderul guvernului israelian pare cît se poate de hotărît, destrămînd argumentele sceptice ale comentatorilor care îi califică anunuţul drept o manipulare tactică, fără sorţi de transpunere.
Cum se explică hotărîrea lui Sharon? Potrivit lui, "păstrarea actualelor aşezări israeliene din Gaza implică o imensă povară militară" (necesară apărării lor) şi echivalează în plus cu refuzul "secării unei permanente surse de conflict".
Deocamdată nu e clar dacă propusa evacuare se va produce dintr-odată ori în stagii succesive. Fapt este că, potrivit vicepremierului israelian Ehud Olmert, evacuarea aşezărilor israeliene din Gaza va debuta rapid, în iunie sau iulie curent, întrucît "menţinerea actualului status quo nu ar servi intereselor Israelului".
De la Washington, planurile premierului par să se bucure de lumina verde. Purtătorul de cuvînt al Casei Albe, Scott Mcclellan a admis, citez " că este încurajator faptul că Israelul reflectează asupra unor paşi curajoşi în direcţia reducerii tensiunilor dintre israelieni şi palestinieni", citat închis. Sharon intenţionează să-i prezinte preşedintelui Bush planul în cursul unei vizite pe care o va efectua probabil la Washington la finele lunii februarie.
In reacţie la proiectul evacuării aşezărilor din Gaza, comentatorii conservatori din Israel se întreabă fireşte, dacă un nou demers unilateral israelian, similar celui care a dus la umilitoarea repliere din Libanul de sud în faţa organizaţiei teroriste şiite Hizbolah, nu va avea efecte securitare la fel de dezastruoase.
Ca şi Libanul de sud, Gaza reprezintă într-adevăr, pentru israelieni, o grea povară depotrivă militară şi economică. De asemenea, Gaza n-a făcut niciodată parte din biblicul Eretz Israel, din ţara lui Israel descrisă în Sfintele scripturi; motiv pentru care, ideologic, proiectul acestei evacuări nu ridică problemele create de o eventuală renunţare la aşezările din Iudea şi Samaria, istoricele regiuni evreieşti de pe malul apusean al Iordanului, un teritoriu cu o populaţie majoritar palestiniană.
Dar politic şi psihologic, chestiunea coloniilor din Gaza nu e tot atît de simplă. Fiindca, potrivit multor analişti, tocmai unilaterala retragere din sudul Libanului a declanşat ceea de-a doua Initifida palestiniană, in masura in care a alimentat speranţele unei îngenuncheri prin terorism a statului evreu. Ce i-ar împiedica oare pe palestinieni să tragă şi după eventuala evacuare a aşezărilor din Gaza o concluzie identică? Îngroparea principiului teritorii contra pace, în baza cărora s-au purtat pînă în prezent toate negocierile israeliano-arabe e certă şi riscă să aibă consecinţe catastrofice, devreme ce teritoriile se pot obţine prin agresiune, mai degraba decit prin tratative.
Să nu-nţeleagă un om politic atît de experimentat precum Sharon acest pericol extern? Să ignore liderul Likudului rebeliunea din propria sa grupare şi a întregii drepte şi ca atare primejdia subminării fără leac a autorităţii sale politice interne? Imposibil. Net mai probabil e că decizia lui Sharon a survenit în urma unui calcul politic, pledînd în favoarea achitării unui preţ scump, dar necesar evitării unor pierderi şi mai grele în special în relaţiile internaţionale ale statului evreu.
Nu trebuie uitat în context, că, târât în faţa Curţii de la Haga pentru zidul său de securitate antiterorist edificat de-a lungul teritoriilor de pe malul apusean al Iordanului, Israelul se confruntă actualmente cu un galopant proces de delegitimare pe plan internaţional. Preşedintele Americii a rămas unul din puţinii prieteni influenţi ai statului evreu. Or, preşedintele SUA, care se află într-un dificil an electoral are urgentă nevoie de victorii politice externe. La fel şi Israelul. Şi cu atît mai mult Sharon, peste care grave acuzaţii de corupţie atîrnă precum sabia lui Damocle. Or, de celalaltă parte a controversatei baricade securitare, palestinienii nu par defel înclinaţi să se grăbească să ofere administraţiilor de la Ierusalim şi Washington niscaiva succese externe. In absenţa oricărei deschideri palestiniene, cîtă vreme la cîrma administraţiei autonome continuă să se afle Yasser Arafat, demersurile unilatare par ca atare să fi rămas unica şansă pe care o întrevede Sharon de a cîştiga iute un război pentru imagine aparent mai important chiar decît conflagraţia cu terorismul islamist.
Epurarea de evrei în răstimp de doi ani a întregii fîşii Gaza, iată în esenţă rezultatul virtual al transpunerii planului expus la începutul acestei săptămîni nu de extremişii musulmani din Hamas, ori de ceilalţi terorişti palestinieni, ci de însuşi liderul liderul conservator al statului evreu.
Desfiinţarea aşezărilor israeliene din Gaza, un proiect dezvăluit confidenţial unui ziarist şi publicat intempestiv de cotidianul Haaretz a stîrnit reacţii dintre cele mai virulente. Pe lîngă masivele proteste ale coloniştilor evrei, ridicările din sprînceană ale stîngii israeliene luate ca din oală şi nedisimulata, dar confuza ostilitate a lui Yasser Arafat se manifestă acum temerile întemeiate ale unor observatori prudenţi. Printre numeroasele întrebări pe care şi le pun analiştii neutri ai conflictului israeliano-palestinian iese în evidenţă una; cui prodest? cui îi foloseşte un astfel de demers unilateral? Şi ce efecte va avea asupra securităţii şi jocului de forţe din Orientul Mijlociu?
După traumatismul provocat dreptei de planul premierului Sharon, care decenii la rînd a fost campionul extinderii aşezărilor evreieşti în teritoriile cucerite în războiul din iunie 67, liderul guvernului de la Ierusalim a supravieţuit la mustaţă unei moţiuni de cenzură în Knesset. Doar un vot le-a lipsit celor, care au propus ca forul legislativ să-şi exprime neîncrederea în Sharon şi să pună astfel capăt carierei sale de primministru. Pregătit să-şi asume acest imens risc politic propriu, liderul guvernului israelian pare cît se poate de hotărît, destrămînd argumentele sceptice ale comentatorilor care îi califică anunuţul drept o manipulare tactică, fără sorţi de transpunere.
Cum se explică hotărîrea lui Sharon? Potrivit lui, "păstrarea actualelor aşezări israeliene din Gaza implică o imensă povară militară" (necesară apărării lor) şi echivalează în plus cu refuzul "secării unei permanente surse de conflict".
Deocamdată nu e clar dacă propusa evacuare se va produce dintr-odată ori în stagii succesive. Fapt este că, potrivit vicepremierului israelian Ehud Olmert, evacuarea aşezărilor israeliene din Gaza va debuta rapid, în iunie sau iulie curent, întrucît "menţinerea actualului status quo nu ar servi intereselor Israelului".
De la Washington, planurile premierului par să se bucure de lumina verde. Purtătorul de cuvînt al Casei Albe, Scott Mcclellan a admis, citez " că este încurajator faptul că Israelul reflectează asupra unor paşi curajoşi în direcţia reducerii tensiunilor dintre israelieni şi palestinieni", citat închis. Sharon intenţionează să-i prezinte preşedintelui Bush planul în cursul unei vizite pe care o va efectua probabil la Washington la finele lunii februarie.
In reacţie la proiectul evacuării aşezărilor din Gaza, comentatorii conservatori din Israel se întreabă fireşte, dacă un nou demers unilateral israelian, similar celui care a dus la umilitoarea repliere din Libanul de sud în faţa organizaţiei teroriste şiite Hizbolah, nu va avea efecte securitare la fel de dezastruoase.
Ca şi Libanul de sud, Gaza reprezintă într-adevăr, pentru israelieni, o grea povară depotrivă militară şi economică. De asemenea, Gaza n-a făcut niciodată parte din biblicul Eretz Israel, din ţara lui Israel descrisă în Sfintele scripturi; motiv pentru care, ideologic, proiectul acestei evacuări nu ridică problemele create de o eventuală renunţare la aşezările din Iudea şi Samaria, istoricele regiuni evreieşti de pe malul apusean al Iordanului, un teritoriu cu o populaţie majoritar palestiniană.
Dar politic şi psihologic, chestiunea coloniilor din Gaza nu e tot atît de simplă. Fiindca, potrivit multor analişti, tocmai unilaterala retragere din sudul Libanului a declanşat ceea de-a doua Initifida palestiniană, in masura in care a alimentat speranţele unei îngenuncheri prin terorism a statului evreu. Ce i-ar împiedica oare pe palestinieni să tragă şi după eventuala evacuare a aşezărilor din Gaza o concluzie identică? Îngroparea principiului teritorii contra pace, în baza cărora s-au purtat pînă în prezent toate negocierile israeliano-arabe e certă şi riscă să aibă consecinţe catastrofice, devreme ce teritoriile se pot obţine prin agresiune, mai degraba decit prin tratative.
Să nu-nţeleagă un om politic atît de experimentat precum Sharon acest pericol extern? Să ignore liderul Likudului rebeliunea din propria sa grupare şi a întregii drepte şi ca atare primejdia subminării fără leac a autorităţii sale politice interne? Imposibil. Net mai probabil e că decizia lui Sharon a survenit în urma unui calcul politic, pledînd în favoarea achitării unui preţ scump, dar necesar evitării unor pierderi şi mai grele în special în relaţiile internaţionale ale statului evreu.
Nu trebuie uitat în context, că, târât în faţa Curţii de la Haga pentru zidul său de securitate antiterorist edificat de-a lungul teritoriilor de pe malul apusean al Iordanului, Israelul se confruntă actualmente cu un galopant proces de delegitimare pe plan internaţional. Preşedintele Americii a rămas unul din puţinii prieteni influenţi ai statului evreu. Or, preşedintele SUA, care se află într-un dificil an electoral are urgentă nevoie de victorii politice externe. La fel şi Israelul. Şi cu atît mai mult Sharon, peste care grave acuzaţii de corupţie atîrnă precum sabia lui Damocle. Or, de celalaltă parte a controversatei baricade securitare, palestinienii nu par defel înclinaţi să se grăbească să ofere administraţiilor de la Ierusalim şi Washington niscaiva succese externe. In absenţa oricărei deschideri palestiniene, cîtă vreme la cîrma administraţiei autonome continuă să se afle Yasser Arafat, demersurile unilatare par ca atare să fi rămas unica şansă pe care o întrevede Sharon de a cîştiga iute un război pentru imagine aparent mai important chiar decît conflagraţia cu terorismul islamist.
Publicitate