1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Europa şi incendiile ei

Petre M. Iancu22 septembrie 2015

Europa dumnealor a devenit a noastră. Dar cine suntem noi? Şi cine ei? Nu ştim prea bine. Dar ne certăm pe rupte. Chiar vrem să ne distrugem Uniunea de teamă că ar putea-o asasina "imigranţii" sau "esteuropenii"?

https://p.dw.com/p/1GaOA
Un imigrant încălzindu-şi copilul la un foc într-o tabără de refugiaţi maghiară
Un imigrant încălzindu-şi copilul la un foc într-o tabără de refugiaţi maghiarăImagine: picture-alliance/dpa/M.Djurica

Au şi crizele partea lor bună. 2015 e primul an în care, de la Charlie Hebdo, Tsipras şi refugiaţii musulmani încoace, românii abordează temele europene cu patima şi rezervată dintotdeauna subiector domestice. Haina europeană ne-a devenit cămaşă. Iar Europa dumnealor a devenit a noastră.

Dar cine suntem noi? Şi cine ei? Deşi n-o înţelegem, dezbatem Europa, înfierbântat, pe faţă şi pe dos, cu implicarea omului căruia îi stă să cadă sau să-i ardă casa. Refuzăm să concepem omenia nemţilor altfel decât ca expresie cultural sinucigaşă a unei miopii inexplicabile. Neînţelegerea e reciprocă. Fiindcă esteuropenii se văd desconsideraţi, ca inumani, de vest, pentru că "nu vor să primească refugiaţi", de parcă la adresa lor dispreţul interzis lumii a treia şi necreştinilor de către ideologii corectitudinii politice ar fi permis.

În România, "Evropa" nu s-a prefăcut bine în subiect intern că o şi trimitem la plimbare. Ne bucurăm că nu suntem în Schengen. Avem motive? Sau ne-am smintit? Fapt e că arde în Europa şi pompierii par pierduţi. Surprinşi de noi şi noi incendii, mulţi din cei care încearcă să aplaneze crizele europene se văd ei înşişi prinşi între flăcări răspîndite de furtuni ce îşi modifică subit direcţia şi riscă să-i mistuie pe cei ce le combat.

Ar fi nevoie de forţe proaspete, de lideri de opinie apţi să stingă focul competent. Avem parte, în schimb, de inflamări. Avem, din plin, cocoşi care se bat. Din incomprehensiunea mutuală se scurg, şuvoi, recriminările ca gazul. Pradă unui complex de superioritate, o parte din elitele occidentale, îndeosebi politice şi mediatice germane, lovesc cu sete în prezumtiva reacţiune a răsăritenilor. La Berlin sau la Paris se înfierează cu o satisfacţie cu atât mai intensă „înapoierea” care i-ar determina pe unguri şi alţi estici să uite de omenie şi să respingă, din principiu, cote de imigranţi, cu cât atitudinea contrară, a Germaniei, serveşte ca certificat de bună purtare.

Celebrarea primirii entuziaste a refugiaţilor în gările din metropolele apusene s-a etalat însoţită de un metatext care transmite un mesaj destul de clar. „Priviţi”, pare a susţine elita stângii 68-iste, "ce frumos am gestionat din anii 70 încoace despărţirea de trecutul nazist, fascist şi colaboraţionist al Europei. Ce progresişti am devenit".

La rândul lor, elitele politice şi culturale din răsăritul Continentului sunt, de asemenea, în parte, captive în subsolurile tenebroase ale unui imaginar colectiv, marcat de traume şi o memorie disjuncte de ale vestului şi de complexe de inferioritate şi superioritate neconştientizate suficient. Se trâmbiţează, în est, lugubru, cuvinte mari. Se bate stăruitor toba presupusei „sinucideri” a Apusului.

Realitatea e mai puţin spectaculoasă. Şi nu-i tocmai politicos să se invoce sinistra opţiune a sinuciderii în faţa unei Europe, care, deşi frecvent abulică şi ezitantă, agnostică, relativistă şi îmbătrânită în rele, ne-a acceptat în prosperitatea ei, fie şi nu doar din altruism, după 1990. Şi nu-i cuminte. Căci Europa ştie să înveţe, fiind, ca atare, mai vitală decât cred mulţi. Vestul şi nordul au devenit ţinta exodului tocmai pentru că Europa (occidentală) e spaţiul liber al unui trai net mai decent, mai bun decât oriunde, la sud şi răsărit.

Substratul disensiunilor est-vest nu-i doar politic ci, eminamente, istoric şi cultural. Nu e întâmplător că în est se simte în continuare, frecvent, „enorm” şi că se vede „monstruos”. Memoria turcirii şi rusificărilor e un pârjol prea dureros ca să se fi putut stinge. Pe cale de a se potoli, ecourile îngenuncherii totalitare, comuniste, s-au reamplificat subit odată cu aventurile ruseşti din Ucraina.

Vestul, apărat de americani din 45 încoace, şi-a pierdut în parte instinctul conservării. Frica de ameninţări externe a pălit. De la înălţimea trecutului său imperial, Apusul crede că-şi poate deci permite să vadă în migraţie altceva decât o cotropire menită a desfiinţa lumea creştină. I se atribuie o şansă democrafic-economică. Şi i se reliefează latura morală: sunt refugiaţi cu dreptul de a fi primiţi cu omenie, fără a fi bănuiţi, in corpore, deci abuziv, de terorism.

Or, teama (identitară) de exodul musulman a estului (şi a unei bune părţi din vest) nu este, oricât de amorală ar părea, un factor neglijabil. Că parte din elitele germane o ignoră nu e, pur şi simplu, doar o inadvertenţă politică. Şi nu este o gafă, ci şi expresia unei asumate viziuni postnaţionale, de impus, în numele moralei şi progresului, cu orice preţ. Una, pe care micile popoare din răsărit nu o împărtăşesc deloc. Ţările fostei Europe comunizate de sovietici speră într-o UE care să le protejeze libertatea şi să le apere ideea de stat-naţiune, nu s-o distrugă.

Dar neadecvată e şi violenţa alertei declanşate în fosta Europa comunistă de progresismul apusean, de vreme ce îngrijorarea a generat, la rândul ei, excese. Ar trebui să fie clar oricui că sosul conspiraţionist în care în estul Europei se scaldă, bizantin, orişice criză, este, politic, mai periculos şi inflamabil decât deversarea în peisaj a zeci de tone de ţiţei. În fond, nimeni, în afara lui Putin şi a populiştilor şi extremiştilor pe care îi susţine Rusia eurasiatică mai peste tot în Europa, nu vrea distrugerea Uniunii. Dar, dată fiind consolidarea extremismului, o consecinţă politică directă a neînţelegerii mutuale, soţii sunt mai aproape de divorţ decât oricând.

Nu-i clar cum s-ar putea interveni spre a se stinge focul divergenţelor, salvându-se casa comună. Ca la orice incendiu, contează vremea. O ploaie ar fi pentru pompieri mană cerească, vânturile uscate - o catastrofă. Binefăcătorul ud ar echivala cu o încercare onestă de a se ajunge la o înţelegere mutuală veritabilă. Vânturile se înteţesc odată cu repetarea pătimaşă a acuzelor, cu orice nouă vituperare nevricoasă.

Problema nu rezidă însă doar în ceea ce, în Neue Zuercher Zeitung, Oliver Jens Schmitt numeşte, într-un memorabil articol, „euro-iacobinismul” unei părţi a elitei germane. Nu constă doar în ispita deznaţionalizării şi în superbia convertirii la pacifism şi umanitarism universal, menite a spăla pe veci ruşinea trecutului nazist, precum şi în inadecvarea la riscuri şi războaie a unei Europe de vest mult răsfăţate sub umbrela NATO, lăsate, mai nou, de izbelişte, de Statele Unite.

Căci şi de partea cealaltă a fostei Cortine de Fier pun paie pe foc învinuirile iraţionale, sentimentul de inferioritate şi reflexul de arici (încurajat de Rusia) marcând un est ce nu pricepe că solidaritatea nu-i un drum cu sens unic.

E timpul să redescoperim cu toţii virtutea coeziunii în Europa noastră. Să nu mai depistăm paiul neomeniei în ochiul Europei dumnealor. Că-i şi a noastră. Să dăm, mai bine, găleţile cu apă din mână în mână. Să stingem, hai, incendiile ce ne-nconjoară.