Europa în limbajul adulților

Frans Timmermans nu a făcut la București nicio concesie, în ciuda aerului de maximă bunăvoință și a tonului mereu curtenitor: ”Ați realizat atât de multe lucruri în ultimii 11 ani, ați alergat un maraton”, ”sunteți perfect pregătiți să intrați în Schengen” etc. Cu aluzie la Mecanismul de Cooperare și Verificare,  el a mai strecuratat de vreo două ori că a venit ”pe partea de cooperare” și prin urmare că, de data aceasta, nu-și arogă vreo autoritate specială. Toată lumea a putut să constate că au dreptate aceia care îl consideră un diplomat înnăscut, dar și aceia care văd în el ”un negociatior dur, care nu oferă nimic doar ca să fie pe placul cuiva și care stă în expectativă până când vine momentul potrivit”, așa cum spunea (admirativ) un politician din partidul premierului olandez Rutte (https://www.politico.eu). Aluzie la pregătirea lui din tinerețe ca ofițer de informații și interogator al captivilor din tabăra adversă.

La București, însă, Frans Timmermans nu a întâlnit cu adevărat o rezistență puternică. Cel puțin la prima vedere, ca să nu anticipăm prea mult. O dovadă ar fi faptul că s-a glosat excesiv pe tema informațiilor incorecte care ar fi fost transmise la Bruxelles, a neînțelegerilor care s-ar fi strecurat sau a lipsei de comunicare. Pe de o parte, a existat indiscutabil o lipsă de comunicare, aspect confirmat de chiar sosirea lui Timmmermans la București unde a discutat cu toată lumea relevantă, ba am spune cu prea mulți. Pe de altă parte, accentul pus pe presupusele neînțelegeri denotă faptul că partea română nu dorește sau nu este pregătită să abordeze frontal aspectul central al problemei. Și polonezii au adoptat de fapt aceeași tactică și au elaborat ”o carte albă” a sistemelor judiciare din Europa încercând să arate similaritățile cu reforma pe care ei au întreprins-o. Dar la Bruxelles se cunosc prea bine aceste lucruri. Disputa cu Comisia a fost îmbrăcată și la Bucuresti, ca și în alte părți, într-o naivitate reală sau jucată, și nici Timmermans nu s-a dezvăluit cu totul.

În conferința de presă destinsă care a avut loc la finele zilei de joi și în care Timmermans s-a dovedit un maestru al bunăvoinței suverane (există desigur și bunăvoința celui ce își cunoaște înfrângerea) a apărut un detaliu repede depășit, care a luminat o clipă esența politică a problemei. La afirmația sa că justiția nu trebuie să fie verificată de politicieni, ci de oameni din justiție, o ziaristă i-a replicat că legea românescă îngăduie acest lucru. ”Da, a admis Timmermans, dar de aceea suntem aici ca să îmbunătățim lucrurile”. Prin urmare, miza se referă la cine exercită autoritatea reală asupra parchetelor: autoritățile alese în țările membre sau puterea supranațională? De altfel parchetele, spre deosebire de judecătorul care poate invoca supremația legii, nu pot fi absolut independente, căci ele nu-și pot trage inițiativa și rezistența decât dintr-o autoritate superioară.

Este de semnalat iarăși că am aflat câte ceva despre aproape toate conversațiile avute, dar nimic despre ce a discutat cu șefa DNA. A avut oare Timmermans un mesaj aparte pentru Laura Codruța Kövesi?  Nu știm, deși au răzbătut unele informații incerte, fără o sursă precizată. În fine, mesajul general a fost cel previzibil și anume că ”nu e treaba politicienilor sau a membrilor guvernului să verifice justiția”, ceea ce echivalează cu a spune că nu aprobă acțiunea de revocare a procurorului-șef al DNA și, mai mult, că, într-o asemenea eventualitate, ridicarea MCV va fi mult amânată, ca să nu mai vorbim de alte consecințe.

Ne putem totuși întreba dacă Frans Timmermans ”a oferit” ceva la București în afara modului curtenitor și bine subliniat în care a dialogat cu președintele Camerei Deputaților și cu Președintele Senatului, adică cu politicienii pe care Opoziția și Președintele Iohannis căutaseră după alegeri să-i izoleze prin oprobriu. Impresia noastră este că nu, mai ales dacă ținem cont de modul dur cu care Timmermans discută cu Varșovia. Se vădește în orice caz că Uniunea Eruropeană nu se face ușor. Dacă s-a ajuns la avertismentul suspendării fondurilor europene și chiar la invocarea în cazul Poloniei a ”armei atomice” (Art. 7 din Tratat) e clar că procesul ”integrării” nu e o perpetuă sărbătoare a națiunilor care aspiră angelic la unitate și că implică tot mai multe asperități.