1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa trebuie salvată!

Criza economică nu este rezultatul unor evenimente distincte şi separate, nu există o criză specifică pentru Statele Unite ale Americii şi nici una specifică spaţiului comunitar, scrie James K. Galbraith.

James Galbraith

James Galbraith

Criza este una singură. O criză profundă care zguduie sistemul mondial. Radăcinile actualei crize se regăsesc la începutul anilor 70, când lua sfârşit aşa numita "perioadă de aur", cele trei decenii glorioase, care au urmat celei de-a doua Conflagraţii Mondiale.

Prima din cele trei surse, pe care profesorul american James K. Galbraith le-a identificat în discursul ţinut la începutul lunii decembrie la Berlin, este explozia preţului real al resurselor. În anii '70, noile descoperiri, situaţia geo-politică şi puterea financiară a Occidentului, coroborate cu criza datoriilor din restul lumii, au dus la sporirea cererii de resurse primare. Preţul energiei s-a dublat, iar încălzirea globală va continua să  complice situaţia.

Cea de-a doua cauză a actualei crize se regăseşte în evoluţiile tehnologiei: combinaţia dintre revoluţia digitală şi globalizare, transferul liniilor de producţie şi externalizarea serviciilor au atras concedieri masive. Fără a exagera, Galbraith este de părere că ceea ce reprezintă astăzi computerul şi tehnologiile asociate lui, au reprezentat în urmă cu un secol motorul cu combustie în relaţia cu caii putere.

Ideologia neo-liberală


A treia sursă a crizei este una ideologică: idea neo-liberală potrivit căreia pieţele pot funcţiona exclusiv prin auto-reglementare. Situaţia se agravează atunci când principiul este aplicat în domeniul financiar. Profesorul american se referă aici la "iluzia ultimelor generaţii", care s-a alimentat dintr-o creştere economică instabilă şi nesustenabilă. Mai simplu şi mai direct, Galbraith vorbeşte despre "frauda fiscală", cea mai aprigă fraudă din toate timpurile. Fie că este vorba despre creditele ipotecare din Statele Unite ale Americii sau de datoriile publice ale Greciei, nici unele nici altele nu s-au acumulat în spatele uşilor închise. Sub privirile binevoitoare ale autorităţilor au avut loc şi tranzacţiile imobiliare din Irlanda sau Spania. Nu era nevoie decât de spirit de observaţie şi de voinţa de a privi situaţia la adevărata ei valoare.

În momentul în care dimensiunile fraudei au scăpat de sub control, a izbuncit panica generală, atât în Statele Unite ale Americii cât şi în Europa. Milioane de locuri de muncă au dispărut,  fiind incluse în capitolul "pagube colaterale".

Fiecare pe cont propriu?


Problemele nu au dispărut. Aşa încât trebuie să găsim un mod de a merge mai departe. Avem de ales între două principii: toţi pentru toţi sau fiecare pentru sine.

Se spune că Statele Unite au o piaţă a muncii flexibilă. Dar salariile reale din economia nord-americană nu au fost afectate de criză, din contră, în primul an chiar au fost majorate. Piaţa muncii nu a reacţionat, rata salariaţilor activi s-a redus cu doar cinci procente, comparativ cu deceniul anterior.

În Statele Unite, rezultatele au fost cât se poate de vizibile: asigurări de şomaj, pensionări anticipate, taxe reduse, amplificate de pachetul de cheltuieli, de pachetul de stimulare economică şi politica kensyiană adoptate în 2009. Toate acestea au amânat scăderea veniturilor şi au menţinut nivelul de viaţă la un standard bun.

Europa de Nord se poate lăuda cu instituţii naţionale puternice, ridicate pe tradiţia solidarităţii sociale, o tradiţie necesară în orice societate de succes din lumea modernă: acea de a reacţiona bine în situaţii de stres. Nu pe acelaşi principiu se bazează instituţiile continentale apărute în anii din urmă. Acestea sunt insitituţii neo-liberale, ridicate pe baza unor idei importate la scară largă din Statele Unite ale Americii. Europa a acceptat aceste exporturi - incluzând datoriile şi deficitele arbitrare, rolul de reglementare al băncii centrale şi auto-reglarea pieţei de capital - şi plăteşte acum cu vârf şi îndesat.

Profesorul american este critic şi la adresa Germaniei. Cu câţiva ani în urmă, Berlinul a inclus în Constituţie aşa numita limită a datoriei publice - un buget stabil cu excepţia crizelor economice severe. Ce reprezintă această prevedere? "O reglementare constituţională că va exista mereu o criză economică severă. Ce poate fi mai absurd de atât", se întreba James K. Galbraith chiar în faţa auditoriului berlinez.

Europa disfuncţională


Mai mult decât orice, politicile Europei impun o austeritate disfuncţională datornicilor aflaţi în imposibilitate de plată, care nu mai ies din spirala datoriilor. Reacţia liderilor europeni nu este tocmai benefică: principiul toţi pentru unul şi unul pentru toţi nu funcţionează în economie. De fapt, în economie, deficitul şi surplusul sunt interdependente şi nu poţi şterge datoriile fără a renunţa şi la încasări.

Şi Statele Unite se confruntă cu un seism la nivelul instituţiilor sociale. Există aşa numitul "Fiscal Cliff", ca reacţie pentru a forţa reducerile din programele iniţiate de administraţia Reagan - reduceri ale asigurărilor sociale, medicale precum şi ale cheltuielilor publice. Şi americanii trebuie să ducă aceste lupte.

Dar Europa şi mai ales Germania au sarcini mult mai dificile. Europa se mişcă de la o piedică la alta, cade dintr-o asigurare falsă în alta şi situaţia se va înrăutăţi.

În final, datornicii deveniţi victime se vor revolta, dar lor le lipseşte capacitatea morală, puterea politică şi forţa economică de a salva Europa.

Care sunt alternativele? Se impune o profundă restructurare a datoriilor. Există "Modest Proposal" ("Propunerea moderată") a lui Yanis Varoufakis-Stuart Holland care ar putea fi un bun punct de pornire. Autorii insistă pe trei elemente: un pool comun care să-i cuprindă pe cei care încalcă prevederile bugetare din Tratatul de la Maastricht; o Bancă Europeană de Investiţii, care să combine provăcările implicate de reconstrucţia economică şi problemele ridicate de resursele energetice şi încălzirea climatică şi, al treilea capitol, l-ar reprezenta o autoritate bancară care să supervizeze şi să poată acţiona atunci când se impun reduceri sau raţionalizări în sectorul financiar.

Soluţii pe termen-lung


Ar mai exista câteva propuneri: o uniunea a pensiilor la nivel european care să garanteze un trai decent salariaţiilor care au lucrat o viaţă întreagă. Apoi, ar putea urma introducerea unui salariu minim la nivel continental. Aceste soluţii cu impact redus, uşor de administrat,  ar putea atrage stabilizarea veniturilor, asigurarea locurilor de muncă şi a puterii de cumpărare.

Ce se întâmplă dacă Europa eşuează? Avem un exemplu recent, în imediata apropiere: fosta Iugoslavie. O economie de succes într-o ţară cu venituri medii. Violenţele izbucnite acolo au scos la iveală fracturi care nu s-au vindecat nici astăzi. Discuţiile cu cetăţeni din diverse părţi ale Europei scot la iveală frici asemănătoare cu cele din Iugoslavia anilor '90.

Analizând alternativele ajungem la o singură concluzie: Europa trebuie salvată!

James K. Galbraith este Profesor de Politici Guvernamentale la Austin, University of Texas şi consultat pe relaţii de afaceri şi guvernare. Aceasta este o variantă sintetizată a discursului susţinut la Berlin, pe 6 decembrie 2012, în cadrul Congresului sindicatului german IG Metall, desfăşurat sub deviza "Changing Course for a Good Life".