Europa, terorismul, integrarea

In condiţiile actualului război împotriva terorismului, miniştrii europeni ai justiţiei s-au înţeles asupra sancţionării, prin lege, a stocării pe timp de 6 luni a tuturor datelor privind legăturile stabilite telefonic sau prin Internet. Legalizarea salvării, pe timp ceva mai îndelungat, a acestor informaţii ar urma să servească mai eficientei urmăriri a grupărilor teroriste şi a reţelelor crimei organizate. Nu puţini occidentali au criticat demersul, ca fiind o intervenţie nejustificată în sfera intimă a cetăţenilor şi o transformare a societăţilor de telecomunicaţii în ajutori de şerifi.

In ce-i priveşte pe miniştrii de interne, demnitarii europeni au abordat propunerea Comisiei Europene de a se ameliora schimbul de informaţii cu privire la solicitanţii de azil politic. Măsura ar urma să se conformeze standardelor minime introduse în domeniu de UE şi să constituie ca atare un nou pas în direcţia edificării unui sistem unitar, european, de procesare a cererilor de azil şi de întreţinere a solicitanţilor de refugiu politic. Ministrul german de interne, Wolfgang Schaeuble, a acceptat ideea creării acestui sistem comunitar pînă în 2010, dar a subliniat că miza întregului efort nu e ca la Bruxelles, Comisia Europeană să tot avanseze noi propuneri şi documente, ci să se îmbunătăţească realmente cooperarea dintre statele membre. „E bine uneori să renunţăm la crearea de noi proceduri şi să ne concentrăm în schimb asupra colaborării practice, asupra schimbului de informaţii privind ţările de origine ale solicitanţilor de azil, spre a pune capăt turismului la care se dedau unii azilanţi”, a spus el.

Pe moment, există în ţările membre reglementări diferite privind provenienţa care-i îndreptăţeşte pe străini să ceară azil. Slovacia nu-i acceptă de pildă pe refugiaţii ceceni, în vreme ce Austria îi admite în proporţie de 90 la sută. In total, aproape 400.000 de persoane pretind anual să li se recunoască cererile de azil depuse în diverse state ale UE, doar o infimă fracţiune din acest grup recunoscîndu-i-se însă acest statut. Cei cărora li se resping cererile, se pot adresa în prezent altui stat european.

Or, covârşitoarea majoritate a solicitărilor de azil, e de părere Wolfgang Schaeuble, „se datorează unor motive economice, de altfel lesne de înţeles, întrucît ar determina pe oricine să încerce să obţină statutul dorit, nu însă unor cauze politice, statele comunitare avînd în genere criterii similare de apreciere a persecuţiilor de ordin politic”.

In această chestiune s-a ivit o neînţelegere între Schaeuble şi comisarul european Frattini, care, în răspăr faţă de legislaţia germană, consideră că azilul ar trebui acordat în mai mare măsură şi refugiaţilor economici.

In fine, ţările europene au probleme în crearea unei liste unitare de ţări terţe sigure, în care să poată fi expulzaţi solicitanţii de azil respinşi, care le-au traversat teritoriul.

Pe de altă parte, organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului şi chiar şi Inaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi au criticat politica de azil europeană, calificînd-o drept prea restrictivă. Dat fiind conflictul izbucnit între occident şi lumea islamică pe marginea caricaturilor înfăţişîndu-l pe Mahomed, ministrul german de interne a ţinut să reliefeze necesitatea ca imigranţii să accepte condiţiile de viaţă din Europa, inclusiv libertatea presei. In context, demnitarul german a consideră măsurile introduse de olandezi pe acest tărîm drept exemplare. Emigranţii, a subliniat el, „sunt obligaţi să participe mai nou la cursuri de olandeză şi să-şi demonstreze cunoştinţele privind istoria şi cultura olandeză înainte de a emigra”. In plus, vîrsta minimă a soţilor străini admişi în ţară a fost ridicată la 21 de ani, spre a se îngreuna căsătoriile efectuate cu de-a sila, la ordinul părinţilor. Demnitarul german nu şi-a ascuns simpatia faţă de acest program olandez menit să înlesnească integrarea imigranţilor.