1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa sub cuţit

Europa lui Merkel şi Mogherini nu se-arată azi la înălţime în a combate extremismul şi-n lupta cu ea însăşi. Pare a avea nevoie deopotrivă de un implant urgent de bărbăţie şi de o grefă, simultană, de empatie autentică.

Federica Mogherini izbucnind în plâns, la Amman, în reacţie la atentatele de la Bruxelles

Federica Mogherini izbucnind în plâns, la Amman, în reacţie la atentatele de la Bruxelles

Câtă jale s-a cuibărit în ridurile deformând deprimanta fizionomie feminină a politicii europene! La nivel înalt ţâşneşte, din lacrimile vărsate după atentatele de la Bruxelles, de Federica Mogherini, lava neputinţei diplomatice şi a impotenţei militare care a devenit emblema Înaltului Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate, cum îi zice oficial. În faţa iraţionalului barbariei nihiliste izvorâte din exces identitar islamist, Mogherini s-a arătat aşa cum e întreaga elită a prea raţionalei, prea puţin empaticei şi imaginativei stângi din vest: şi bosumflată şi dezarmată.

Nu mai puţin gravă e tăcerea Angelei Merkel. Cancelara are nevoie de ajutor la graniţa eleno-turcă spre a-şi perpetua ficţiunea unei soluţii "europene" a „crizei refugiaţilor”. Şi-a lăsat deci subalternii să reacţioneze vag. Ea însăşi a rămas în primă fază mută, după chemarea ei la ordine şi luarea la refec, brutală, de către dictatorul turc, deranjat de satirizarea sa de către jurnalişti germani, pe care-i vrea la fel de obedienţi ca pe cei proprii, cei timoraţi de justiţia nivelată spre şaria a regimului său islamist de la Ankara.

Dacă aşa arată fizionomia delicată a surmenatei Europe, eşuate în defetism, noi ce alternative să ne dorim, oare? Chiar vrem să împrumute chipul hidos şi belicos, cu ochii cât ceapa, al unei teroriste de extremă dreapta ca Beate Zschäpe, care-şi alinta concubinii pe rând şi simultan, când reveneau acasă de la zburat creieri de imigranţi turci? Pe al Anei Pauker? Pe al Elenei Ceauşescu? Pe al unei Marine le Pen, care nu pare în stare să facă diferenţa dintre islamiştii terorişti şi musulmanii moderaţi?

Să n-avem alternativa unei curajoase Golda Meir? Au ajuns o utopie eficienţa şi responsabilitatea lucidă a unei Maggy Thatcher? Şefa guvernului britanic n-ar fi articulat vreodată absurdităţi de genul celor debitate după orice atentat comis în afara Europei, ba cu smiorcăituri din nas, ba pe un ton acuzator mai inflamat decât al soacrei când îşi descoperă ginerele în flagrant. Cu iritantă regularitate şi-o insistenţă demnă de o cauză mai bună ne vedem mustraţi că nu ne-ar păsa, chipurile, îndeajuns, de morţii din Nigeria şi de aiurea.

Perenul reproş ne-nvinuieşte că, ori de câte ori jihadiştii se întâmplă să nu nimerească butonul detonator în America sau Europa, ci omoară în masă în lumea a treia, ne-am rata vocaţia omeniei. Suntem somaţi, fie pansiv, fie ţâfnos să lămurim de ce îndrăznim să nu fim, de pildă, „Je suis Pakistan”. Circulă pe net chiar şi o „Tragedy World Map”, care împarte globul pe culori dozând cromatic dezechilibrul afectării noastre generat de terorismele de pretutindeni. Maximă tandreţe am resimţi, vai, doar pentru victimele occidentale, dar am rămâne imorali de glaciali faţă de celelalte.

Greu de imaginat filistinism mai abject din partea efeminaţilor paznici postmoderni ai conjuncturalei etici europene. Chestiunea ridicată pare de bun simţ, de vreme ce apelează la ideea că umanitatea reprezintă o unitate şi că a nu deplora cu egală intensitate crimele de peste tot ar fi o trădare xenofob-rasistă a datoriei noastre de solidaritate cu planeta albastră şi toţi locuitorii ei de peste tot. Suportul filosofic al acuzelor pare, dar nu e, ideea, de altfel valabilă, a universalităţii drepturilor omului. Mutilarea lor este, într-adevăr, de condamnat, oriunde s-ar produce,

Dar reclamă orice atentat, oriunde, chiar o identică revoltă? Să fim serioşi. Ne apărăm nevoile şi neamul şi doar apoi, dacă mai suntem şi ne-am apărat pe noi şi ai noştri, pe toţi ceilalţi. "Iubeşte-ţi aproapele", iar nu departele, ne porunceşte Biblia.

Dindărătul pretenţiei cu pricina se iţeşte însă nu doar ignoranţa temeiului culturii iudeo-creştine. Se ascunde acuza marxistă de eurocentrism, rasism şi de indiferenţă faţă de popoarele cândva colonializate. Răzbate din ea ecoul, el însuşi rasist, al unui reziduu, subconştient adesea, al corectitudinii politice, stipulând că, dacă suntem albi, botezaţi şi occidentali, dacă ne iubim familiile, regiunile şi naţiunile în detrimentul altor rude, mai îndepărtate, am fi "în culpă" automat.

În fapt nu suntem decât în consens şi cu natura şi cu istoria şi valorile civilizaţiei, cât timp ne considerăm cămaşa ca fiindu-ne mai aproape decât haina, fără ca paltonul să ajungă să ne fie total străin.

În plus, rezonează din ea ideea postnaţională, atât de dragă elitei germane postbelice. Potrivit ei, am fi iremediabil învechiţi şi irecuperabil demodaţi, ba poate antidemocratici, dacă n-am prefera patriotismului o lume fără graniţe, la limită fără naţiuni, fără tradiţii, limbi naţionale şi religii. La antipodul acestei filosofii se situează democraţii naţionale precum cea americană, ori israeliană. Liberalismul şi interculturalitatea societăţilor americană şi israeliană sunt remarcabile, în ciuda războiului identitar care-o confruntă pe cea din urmă net mai violent şi de mai multă vreme decât pe europeni şi restul lumii zguduite, in corpore, de islamismul militant.

Ideea postnaţională, mascând de regulă doze variate de egoism naţional ale promotorilor ei, a părut mult timp inofensivă. Ar trebui să ştim azi că nu e, de vreme ce sporeşte nesiguranţa generală alimentând terorismul şi parazitismul populisto-extremist. Antidemocraţii n-ar avea nici o şansă după eşecurile catastrofale ale totalitarismelor veacului trecut, dacă ne-am cultiva memoria şi valorile spre a nu ne mai lăsa angoasaţi excesiv şi destabilizaţi identitar de globalizare. Ofertele stupide ale islamiştilor, ori fanaticilor naţionalişti ar înceta brusc să mai fie o marfă căutată.

În fine, acuza de subiectivism şi "părtinire" emotivă în ecou la terorism e doar în aparenţă o chemare bon marche la mai multă solidaritate. În realitate e un apel ascuns la indolenţă, la nepăsarea noastră faţă de ipostaza occidentală a fenomenului. Indiferenţa faţă de victimele apusene ar fi şi una faţă de făptaşi, precum şi, implicit, faţă de măsurile de securitate adoptate în jurul nostru. Ea protejează, indirect, erorile serviciilor secrete, belgiene bunăoară, şi ale clasei politice care n-a reuşit să le activeze eficient. Prin ea s-ar pune batista pe ţambalul revoltei generale, astfel încât să nu se mai reclame prea stăruitor demisia moleşitei elite apusene.

Răpită de taurul olimpic de frumoasă ce era, Europa nu mai e bine. Are nevoie imperativă, mai nou, nu doar de antidepresive şi calmante, ci şi de un lifting facial. Îi trebuie, dacă tot e sub cuţit, şi un implant urgent de bărbăţie şi de moderaţie, precum şi-o grefă, simultană, de empatie varitabilă. Căci operaţia ei ar trebui să fie etică, iar nu estetică.