Europa, o privire simpatetică, dar realistă

De mulți ani încoace, presa reia periodic anunțul Institutului Național de Statistică care atestă scăderea constantă a populației. Potrivit celui mai recent mesaj de acest tip, la începutul acestui an, România avea 22,194 milioane de locuitori înregistraţi oficial după domiciliu, în scădere cu circa 29.000 comparativ cu începutul anului 2017. Totodată procesul de îmbătrânire demografică s-a amplificat. Comunicatele acestea seamănă tot mai mult cu un metronom sau mai curând cu ticăitul unui ceas cu numărătoare inversă în fața căruia întreaga societate rămâne fără reacție.

Să semnalăm că statistica greșește de fiecare dată când atestă că în România s-ar găsi peste 22 de milioane, căci ea nu poate lua în calcul pe cei plecați în străinătate uneori de multă vreme fără să-și fi anunțat schimbarea de domiciliu. Disproporția relevantă dintre tineri și vârstnici (sistemul de pensii) este mult mai mare în mod real, căci cei plecați se găsesc mai ales în grupa de vârstă cuprinsă între 20 și 40 de ani. Cu siguranță, pe termen scurt, situația nu pare dramatică. Șomajul a scăzut la 4 și ceva la sută (o performanță) și raportul dintre salariați și pensionari s-a îmbunătățit în ultimii ani. Companiile mari, mai cu seamă, sunt singurele care se plâng periodic că nu găsesc forța de muncă potrivită, dar societatea pare mai curând liniștită, cu excepția cazurilor în care revin în dezbatere fondurile de pensii administrate privat.

Dacă ar fi să privim Europa ca pe un tot, nu ar exista o problemă românească, ci doar una la scara continentului, peste tot manifestându-se același fenomen. Dar, în realitate, Europa este bine compartimentată, Vestul bogat fiind tot mai mult preocupat să se protejeze de ”dumpingul social” care ia multiple manifestări. În plus sistemul românesc de pensii este croit după tipar vechi în sensul că se bazează pe solidaritate națională între generații. Există un ”naționalism” implicit și birocratic care se opune tacit individualismului liberal. Polemica pe tema pilonului II de pensii este legată strâns de opoziția între ”solidarism” național și individualism liberal. Nu e doar un război între generații (tinerii cosmopoliți vs vârstnicii ”cu plasa prin cartier”), ci coliziunea a două modele de societate care riscă să producă victime de o parte sau de alta. Iar problema este că nu se poate pur și simplu abandona un model vechi pentru altul nou, ”națiunea” fiind în cazul acesta o formă administrativă necesară. Înainte de a vedea în națiune o realitate organică sau o convenție politică, după caz, ar trebui să recunoaștem în ea o ”tehnică” indispensabilă.

Acesta este motivul principal pentru care Europa cu două viteze este foarte greu de evitat. Căci dacă Estul, în anumite versiuni ”euroentuziaste”, aspiră să devină principalul beneficiar pe plan social al unificării europene, statele bogate din Vest tind în mod vizibil să se protejeze. ”Europa care protejează” - după cum sună expresia lui Emmanuel Macron – este, de fapt, un antidot în fața revendicărilor implicite și anticipabile ale societăților sărace, fapt care a devenit evident cu ocazia dezbaterii referitoare la detașarea lucrătorilor.

Pentru cei din Est sunt două reacții posibile: să se alieze cu stânga occidentală revendicând cu stăruință realizarea unui sistem de protecție socială la nivel european sau să se replieze pe conturul vieții naționale, stimulând solidaritățile atrofiate în ultimele decenii de liberalism.

A crede naiv că Europa unită va aduce automat o egalizare sau  cel puțin o reducere semnificativă a diferențelor este o poziție sinucigașă. Este suficient să vedem reticența pe care o manifestă Germania față de crerarea unui buget al zonei euro (ideea lui E. Macron) ca să înțelegem că nimeni nu e dispus la o socializare a bogățiilor într-o Europă unificată. Și pe bună dreptate, am putea spune. O Europă socialistă, care ar deposeda națiunile de produsele talentului și muncii lor pentru a le redistribui la scara continentului, ar fi o Europă injustă.

Prin urmare, dacă modelul socializant pare nu doar nerealist (cel puțin în circumstanțele de azi), dar și injust în sine, cea mai bună conduită a țărilor din Est este să accepte situația așa cum este acum, căutând totodată să valorifice cât mai mult cu putință gradul de suvernitate care, potrivit Tratatelor, le-a rămas pentru a crea un plus de prosperitate locală. În fapt, o țară ca Germania sau Franța se bucură de facto de mai multă suveranitate decât prevăd Tratatele (în virtutea influenței exercitate asupra instituțiilor europene și a autorității directe din relațiile bilaterale), în timp ce o țară ca România, bunăoară, se bucură de facto de mai puțină suveranitate decât i-ar permite litera legilor europene, în virtutea insignifianței sale la nivel comunitar și a complexelor sale istorice.

O problemă structurală gravă ca aceea a dezechilibrului demografic de care am vorbit la început nu poate fi, în mod obiectiv, rezolvată prin ”mai multă Europă”, ci prin utilizarea tututor pârghiilor rămase pentru a produce un reviriment local. O Europă unificată sub sceptrul liberalismului actual va adânci contrastele, nedreptățind pe cei aflați în urmă, după cum o Europă socializantă va fi nedreaptă la rândul ei cu națiunile prospere. Dacă vrem să păstrăm Europa și să-i oferim un viitor, va trebui să găsim o cale de mijloc.