1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa mea: O călătorie prin spitalele Europei

Este mult mai uşor să călătoreşti prin Europa. Dacă eşti nevoit însă să porneşti ca pacient pe continent, suprizele nu se lasă aşteptate. Surprinzătoare sunt şi asemănările dintre Grecia şi Germania.

Carmen-Francesca Banciu

Carmen-Francesca Banciu

Recent, am alunecat pe o piatră şi mi-am distrus glezna. Şi nu mă aflam la Berlin, ci în micuţa localitate Mani, din Pelopones. Graniţele din UE par mai uşor de trecut, comparativ cu cele administrative şi regionale din interiorul unui stat. Pentru a mă transporta cu ambulanţa spre cel mai apropiat spital a trebuit să fiu mutată într-o altă ambulanţă, trimisă special pentru mine de la Kalamata. Iar mai târziu, la Berlin, am apelat la prieteni care au venit să mă ia de la aeroportul Schönefeld la miezul nopţii pentru că ambulanţa din Berlin nu avea acces în landul Brandenburg, în care se află aeroportul.  

Grecia - de la graniţă nu se merge mai departe

Grecia - de la graniţă nu se merge mai departe

Criza financiară face rudele indispensabile

Dar am vrut şi a trebuit să revin la Berlin. Trei zile petrecute în spitalul din Grecia m-au convins să insist să fiu transferată pentru operaţie în Germania. În ciuda medicilor excelent calificaţi, despre care am auzit numai lucruri bune, m-au speriat urmările crizei financiare elene. Personalul puţin prelua toate sarcinile. Nu doar îndatoririle medicale ci şi curăţenia intră în grija salariaţilor, ceea ce e deja prea mult. 

Lipsurile se resimt peste tot: fie că este vorba de scaunele cu rotile, de cârje sau de pansamente. Pacienţii mai puţin mobili primesc direct un cateter şi antibiotice dacă nu ai rude care să te ajute să ajungi la toaletă. Mâncarea în schimb era o consolare. De două ori pe zi primeam mâncare caldă gustoasă, gătită ca acasă.

Şi după operaţie, rudele sunt indispensabile. Membrii familiei se mutau în saloane, pe paturi pliante sau scaune incomode, pentru a-i îngriji pe pacienţi sau pentru a le procura medicamentele şi restul celor necesare. Personalul suprasolicitat era descurajat, nerăbdător şi nu foarte prietenos. Situaţia mi-a amintit de cele trăite în urmă cu câţiva ani în România, cu tatăl meu bolnav. Acolo se mai adăuga şi mita obligatorie pentru a supravieţui.

Spitale supra-aglomerate în Grecia

Spitale supra-aglomerate în Grecia

Spitalul ca afacere

Când am ajuns în spitalul din Berlin m-am simţit ca în paradis. Angajaţi prietenoşi, răbdători, dornici să ajute. Chirurgi bine calificaţi care ne vizitau de două ori pe zi. Asistente şi asistenţi care se ocupau cu devotament de pacienţi, deşi şi aici lipsesc forţe proaspete. Şi mai existau şi psihoterapeuţi, maseuri, personal pentru curăţenie şi personal auxiliar. Zilnic beneficiam de cămăşi de noapte curate, de lenjerie de pat schimbată, prosoape. Pentru toţi pacienţii existau telefoane, televizoare, scaune cu rotile, cârje. Cafea şi ceai primeai non-stop. În spital găseai şi o cantină.

Primele probleme au început cu mâncarea. Era livrată de o firmă de catering. La care firmă nimeni nu părea să aibă vreo idee despre reguli de alimentaţie sau să gătească cu pasiune. Se livrau în mod regulat, spre exemplu pentru cei care sufereau de intoleranţă la gluten, exact preaparate cu gluten. Hrana nu era un sprijin direct în procesul de vindecare.

Asistentele ne recomandau să depunem o plângere. Pacienţii sunt clienţi. Iar clientul este rege. Spitalul este o afacere care trebuie să facă profit. Spitalele sunt cotate la bursă. Există un buget care nu se orientează după nevoile pacienţilor, ci după profitabilitate. Cu cât pacientul părăseşte mai repede spitalul, cu atât mai profitabil este pentru sistem. 

Pe drum anevoios

Încotro ajung pacienţii după o operaţie dificilă la picior, care nu se pot îngriji acasă, şi nici nu au 75 de ani? Am căzut într-o breşă din sistem şi am devenit pacienta care refuza să părăsească spitalul, în lipsa unei soluţii viabile. S-a găsit o soluţie pe termen scurt: am ajuns într-un centru de îngrijirie tranzitorie. Spitalele ţin cont de aprecierile pacienţilor. Şi dacă pacienţii insistă, se găsesc mereu soluţii excepţionale.

Am însă senzaţia că nimeni din sistemul medical, fie că este vorba despre medici, asistente sau personal de înrijirire, nu este de acord cu tratarea pacienţilor în sistem de clienţi şi cu transformarea spitalelor în afaceri orientate după profit. Poate ar ajuta o îmbunătăţire a comunicării, a solidarităţii dintre pacienţi, cei dependenţi de ajutor şi personalul medical. În fond, pacientul trebuie să se simtă acceptat cu toate problemele şi sensibilităţile lui şi să nu îşi piardă încrederea că, înainte de toate, contează vindecarea lui. Peste tot în UE se fac eforturi pentru sporirea eficienţei şi a profitabilităţii. În sistemul medical şi în restul sistemelor. Şi în toată această constelaţie, sănătatea individului nu are voie să ajungă pe ultimul loc, sacrificată pe altarul goanei generale după profit.

Carmen-Francesca Banciu este o publicistă germană de origine română. Începând din noiembrie 1990 trăieşte la Berlin, unde organizează seminarii despre scrisul creativ. Din 1996 scrie şi în limba germană. În ultima vreme a publicat volumele "Briză uşoară în paradis" şi "Berlin is My Paris - Stories From the Capital".

Autoare: Carmen-Francisca Banciu /A.K.