1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Corida, Catalonia şi independenţa

28 octombrie 2017

Conflictul din Spania ne reaminteşte că identitatea şi cultura sunt mai degrabă regionale. De ce nu le menţinem la acest nivel? Aspectele naţionale sunt deseori iluzii, crede Stanislaw Strasburger.

https://p.dw.com/p/2mf11
Stanislaw Strasburger
Imagine: Mathias Bothor

Este o însorită după-amiază de duminică, prima zi de octombrie. În timp ce, în Catalonia, se desfăşoară turbulentul referendum pe tema independenţei, eu mă aflu în arena publică din Granada, unde au loc coridele. Este o serbare mai specială: o mână de elevi colorat îmbrăcaţi serbează finalul stagiului de pregătire. Vor să demonstreze ce au învăţat - să ucidă şi să rănească tauri ameţiţi.

Goya, Hemingway, Picasso - toţi au fost fascinaţi de coride. Taurul ar fi o metaforă în artă, în niciun caz o frântură de viaţă. Contemporanii lor catalani au însă o altă abordare. În anul 2010, parlamentul regional a interzis luptele cu tauri.

Şase ani mai târziu, Curtea Constituţională declara interdicţia ca fiind contrară legislaţiei în vigoare. Judecătorii şi-au motivat decizia prin referirea la includerea coridelor în patrimoniul naţional, în urma unei hotărâri a guvernului de la Madrid. O decizie suprinzătoare: potrivit statisticilor publicate de siteul de ştiri Eldiario doar unul din 10 cetăţeni spanioli a asistat vreodată la o luptă cu tauri.

O tutelă impusă la nivel central

În timp ce părăseam arena eram cuprins de un amestec de furie şi neputinţă. Mă întrebam atunci: ce le mai rămâne de făcut catalanilor decât să respingă patrimoniul şi naţionalitatea spaniolă şi să le înlocuiască cu variantele lor catalane? 

Luptele din jurul coridelor reprezintă un exemplu pregnant al transformării de către politicieni a iniţiativelor importante pentru o anumită regiune într-o tutelă frustrantă. În anii din urmă, Catalonia a fost confruntată cu o serie de asemenea evenimente colective. De exemplu, catalanii au fost obligaţi să se exprime în limba oficială a ţării, după ce li s-a confiscat dreptul de a decide în propria lor limbă. 

Coridă şi victime
Coridă şi victimeImagine: Getty Images/AFP/I. Gaizka

Discursul televizat al lui Mariano Rajoy din ziua referendumului s-a înscris exact în acest tipar. "Mă adresez dumneavoastră astăzi în calitate de premier al guvernului spaniol". "Spania este o naţiune mare, una din cele mai vechi din Europa şi una din cele mai dezvoltate din lume (...), este naţiunea noastră."  Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, premierul le-a spus spaniolilor, care stăteau la coadă la centrele de vot, direct în faţă că nu a existat niciun referendum. 

Clişee dureroase pretutindeni

Nici tabăra cealalată nu este nevinovată. Câteva zile mai târziu stau de vorbă cu un profesor din Granada: "nu am fost niciodată un naţionalist", mă asigură el foarte credibil, "dar nu accept să fiu calificat drept leneşul din Andaluzia care, vezi Doamne, consumă banii catalanilor şi nu face altceva decât să se relaxeze la soare."

Este mereu aceeaşi imagine prezentată de naţionalişti pe tot continentul: "noi" ca naţiune puternică, destoinică. "Noi" vrem să ne delimităm de săraci, de refugiaţi, pe scurt de "ceilalţi" care vor să profite de pe urma bogăţiei noastre.

Andaluzia este ţapul ispăşitor al independentiştilor. Este ştiut că regiunile mai puternice sprijină zonele mai slabe, din sudul Spaniei. "Nu ne-am ales noi nici structura şi nici economia", continuă să îmi povestească interlocutorul meu, profesorul. Şi îmi prezintă, pe scurt, lupta fermierilor andaluzi cu marii proprietari de terenuri sau cu corupţia. "Nu avem nevoie de bani din Catalonia. Şi nici din UE. Avem nevoie de o reformă agrară".

O independenţă fictivă

Cât de înşelătoare poate fi imaginea puterii independente dovedesc firmele care întorc spatele Cataloniei. Peste 1300 de firme şi-au mutat deja sediul din zonă. Printre ele se numără bănci importante, dar şi firme de producţie şi servicii. Tendinţa este ascedentă.

"Termenul de Independenţă a adus multă suferinţă în lume. Nimeni nu este independent. Nici oameni, nici popoare. Toţi suntem entităţi solidare", scria cândva scriitorul Max Aub. Este banal, dar poate merită repetat: fiecare dintre noi trăieşte în dependenţă, fie că este singur, fie că este parte dintr-un grup sau o formaţiune politică, indiferent de graniţe.

Criza din Catalonia
Criza din CataloniaImagine: picture-alliance/AP Photo/S. Palacios

Tot aşa devine relativă şi independenţa politică. Ceea ce politicienii cunosc prea bine. Chiar dacă pretind altceva, ei sunt pur şi simplu cinici. Discursul lui Mariano Rajoy care apelează la colectivul indepedent al naţiunii spaniole schimbă realitatea întocmai ca şi independentiştii catalani.

În favoarea unei Europe supranaţionale

Ce îi împiedică pe politicienii din ambele tabere să înceapă negocierile referitoare la invocata solidaritate? Catalonia nu emigrează pe Marte, ci rămâne pe loc, tot între Spania şi Franţa. 

Eu sunt un european convins. Catalonia şi coridele sunt pentru mine indicii pe baza cărora cultura şi identitatea trebuie negociate regional. În schimb, independenţa naţională este o minciună. O Europă supranaţională, de genul unei Republici Europene, ar corespunde aşteptărilor şi ar oferi cetăţenilor continetului nostru o formă adecvată de autodeterminare. Paradoxal, dar pentru acestă formă supranaţională există mai multă înţelegere decât am crede.

La finele săptămânii trecute discutam cu un economist dintr-un consiliu de conducere din Granada. L-am întrebat ce crede despre Catalonia. "Mai fac puţine valuri, dar în final nu se va schimba nimic." Când a aflat că trăiesc la Berlin a ţinut să adauge: "În final, va decide oricum a voastră Angela Merkel. Diferenţa dintre tine şi mine este că tu ai dreptul să o alegi, pe când eu nu".

Stanisław Strasburger s-a născut la Varşovia. Este scriitor şi manager cultural. A publicat volumele "Obsesie.Liban" şi "Negustorul de poveşti". Trăieşte atât la Berlin cât şi la Varşovia şi în diverse orase mediteraneene.