1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa mea: Beculeţul roşu şi propria familie

Cine sunt? De unde vin? Este identitatea mea atât de monolitică - aşa cum am crezut până acum? Stanislaw Strasburger recomandă o analiză atentă şi anticipează surprize, în cele mai multe cazuri.

Stanislaw Strasburger (Mathias Bothor)

Stanislaw Strasburger

"Aveţi nume german şi scrieţi în poloneză", mi se spune des. "Şi-apoi vă preocupă toate aceste ţări străine. Ce simţiţi că sunteți? German, polonez...? Spuneţi cu mâna pe inimă: în ce limbă visaţi?"

Nu sunt singurul care se confruntă cu asemenea întrebări. Amin Maalouf, renumitul scriitor francez de origine libaneză, a scris acum două decenii o carte pe această temă. În lucrarea sa intitulată "Identităţi ucigaşe" el subliniază, pe bună dreptate, că formularea "ce vă simţiţi cu adevărat?" ascunde o acceptanţă înşelătoare. Există un adevăr profund despre noi înşine cu care ne naştem. Preferinţele şi influenţele personale, familiale sau sociale, care ne definesc viaţa ocupă locul al doilea după această acceptanţă.

Identitatea - o moştenire istorică

Termenii despre care se crede că sunt limpezi şi nu mai trebuie clarificaţi sunt, deseori, perfizi. Printre aceştia se numără "identitatea", de exemplu cea în sens naţional, religios sau sexual. De unde vine nevoia oamenilor de a-şi atribui identităţi clare? Nu revenim mereu la gândul unicitate şi la linişte interioară?

Din perspectivă ştiinţifică "identitatea" este o moştenire a Europei moderne. O moştenire apăsătoare, pătată cu sângele multor oameni. Fiindcă este moştenirea reformei protestante și a contrareformei, a colonialismului şi imprerialismului, ba chiar a iluminismului şi a adepţilor săi, moștenire care - fie sub aspect romantic, fie din perspectiva pozitivismului, au contribuit la modelarea conceptului de apartenență națională și stat național. Sau, de exemplu, identitatea sexuală (homo, hetero, etc.) este un produs al acelor vremuri.

"Noi" şi "ceilalți"

Mai simplu spus, aceast patrimoniu nou se bazează pe o anumită viziune a lumii. Lumea e o permanentă luptă între vechi şi nou. Întotdeauna unul învinge şi altul pierde. Ca atare, lumea e o confruntare în curs de desfăşurare. O asemenea imagine este însoţită de căutarea frenetică a singurului adevăr. Se crede că lumea, inclusiv comportamentul uman, pot fi descrise aşa cum "sunt" sau cum "nu sunt". Etica pe care se sprijină acest adevăr face doar două distincţii: răi şi buni. Iar lumea se împarte în "noi" şi "ceilalţi".  

Viziunile dualiste sunt, deseori, fundamentul agresivităţii care creşte pe continentul nostru faţă de cei pe care-i considerăm "străini". Câtă vreme "singurul adevăr" este de partea noastră, "ceilalţi" nu pot fi decât răi. Ca atare, în anumite circumstanţe, "ai voie" chiar şi să-i ucizi. O dezbatere privind "identităţile" şi necesitatea unei formulări evidente a acestora include obligatoriu şi o discuţie pe marginea moştenirii noastre. Chiar dacă doare şi ar dura ceva timp, discuţia n-ar trebui evitată.

"Ceilalţi" în familiile lor

Concomitent, însă, există şi o perspectivă familială la care Maalouf face referire. El ne invită să facem abstracţie de tot tumultul politic şi media şi să ne cercetăm identitatea personală. Rezultatul s-ar putea să fie uimitor.   

Presupun că fiecare şi-ar găsi cel puţin o rudă pe continentul european care vorbeşte o limbă diferită de a lui sau care provine dintr-o altă zonă. Şi confesiunea religioasă sau orientarea sexuală a strămoşilor s-ar putea să fi fost cu totul alta. Rămâne o singură întrebare: Cât curaj am să dezvălui secretele familiei mele? 

Harta identităţii

De-a lungul vieţii fiecare om stabileşte legături. Pe lângă locul naşterii, limba vorbită şi familie, aceste legături ar putea fi clubul de fotbal din localitatea ta, mâncarea preferată pe care ţi-o pregătea bunica şi al cărei gust îl cauţi în zadar după moartea acesteia, un partid politic sau un grup, peisaje sau vecini. 

Este de prisos să mai spunem că asemenea legături se înmulţesc de-a lungul anilor şi îşi schimbă locul între ele. Împreună formează o hartă personalizată a identităţii noastre. O configuraţie care nu se epuizează niciodată. Nu poate fi niciodată completă şi nici nu pot exista două hărţi personale identice.

Variabilitatea acesteia se află în contradicţie cu conceptul rigid de "identitate" şi moştenirea aferentă. Ba chiar am putea spune că termenul este opresiv comparativ cu istoria familiei noastre. Un alt motiv de a analiza această moştenire.

Beculeţul roşu

Polonia zilelor noastre este exemplul ideal privind diferenţa uriaşă dintre identitatea predominantă în discursul public şi poveştile de familie polifonice. Cuvântul "refugiat" este atât de încărcat (ca să nu spun abuzat) încât nimeni se mai gândeşte la soarta omului când îl aude. Lămpiţa roşie se aprinde: ameninţare şi luptă.

Odată cu cuvântul "refugiat" nimeni nu mai abordează şi harta personală a identităţii. Însă şi-n Polonia este la modă genealogia. Dacă în centrul discursului public ar apărea şi propriile poveşti de familie privind fuga sau prigoana, polonezii şi-ar declara deschis solidaritatea cu fugarii - sunt ferm convins.   

Forţele politice şi presa joacă un rol important. Care dintre cele două discursuri vor fi promovate? Fiecare societate europeană ar trebui să aibă grijă ca nimeni să nu fie exclus de la durerile facerii comunităţii UEtopice a continentului nostru. Şi chiar şi dincolo de graniţele Europei.

Scriitorul Stanisław Strasburger s-a născut la Varşovia şi locuieşte atât la Berlin cât şi în oraşul natal sau alte localităţi situate la Marea Mediterană. În centrul preocupărilor sale se găsesc memoria colectivă, migraţia, multiculturalismul şi UEtopia. Stanisław Strasburger a publicat numeroase lucrări pe aceste teme în limbile germană, poloneză şi chiar şi ediţii în limba arabă.