Europa mea, a ta, a lor

Europa s-a trezit joia trecută în pumnii islamişti. De 4 ani încoace a dormitat ca un pacient de balamuc prea excitat spre a se cufunda în somn adânc, dar prea anesteziat de hapuri spre a nu i se inhiba măcar o parte a scoarţei cerebrale. Pacientul s-a autourmărit, visând cu ochii pe jumătate deschişi. In toropeala lui, a înregistrat că undeva, departe, într-un Israel situat parcă pe cea lume, nişte indivizi aruncă în aer adolescente venite să danseze la o discotecă, dimpreună cu fraţii, taţii, mamele şi bunicile lor, stând la coadă la pâine şi lapte ori în autobuzele care-i duceau la muncă şi la şcoală. Alături, în fâşia Gaza, camarazii lor exhibau steaguri verzi imprimate în arabă cu versuri din Coran agitând pe la demonstraţii bebeluşi fără pamperşi, dar încinşi cu centuri explozive şi bentiţe islamiste. Pacientul o mai fi sesizat că sunt aceiaşi care ieşiseră în stradă să exulte, la 11 septembrie 2001. Că în Rusia, aşa-zişi luptători pentru libertate ceceni i-au cu asalt teatrele mosocovite şi omoară sute de copii luaţi ostateci într-o şcoală. O mai fi văzut bolnavul nostru că la Bali unii au încercat să-şi cumpere biletul de intrare în paradis şi dreptul de a beneficia de 72 de fecioare, sfârtecând mădularele a sute de turişti australieni. Că la Istambul, Madrid, sau Casablanca, în Kenia, India, Pakistan nu se mai satură de sângele vărsat aceiaşi artizani ai genocidului islamic care au pocnit New York-ul.

A văzut, dar n-a făcut nimic. De ce? Pentru că e internat. Şi nu oricum, ci în camăşă de forţă. Cămaşa cu pricina este imaginară, dar nu mai puţin eficace. Ea s-a ţesut pe războiul fabricat la cultura vinei, proprie civilizaţiei apusene, rămasă însă fără vinovaţi. S-a confecţionat la uzina toleranţei faţă de intoleranţă, ridicată la rang de lege nescrisă, dar supremă. Spiritul autocritic, un ultim vestigiu al mult dispreţuitei sale tradiţii iudeocreştine îl determină pe suferind să vadă mai degrabă paiul din ochiul său decât bârna din al vecinului. Altfel, somnolentul nostru beteag şi-a aruncat de mult religia la coşul de gunoi al istoriei. Mândru nevoie mare de mărinimia, liberalismul şi pacifismul său, de corectitudinea sa politică, de relativismul şi multiculturalismul său şi postmodern şi „vechi”, european, handicapatul nostru voluntar a optat pentru a se autoîncătuşa. Libertatea agresorilor săi i-a devenit treptat mai importantă decât propriul drept la viaţă. Incât s-au autointernat la Mărcuţa şi şi-a îmbrăcat cuminte cămaşa de forţă mai degrabă decât să se spună despre el că ar fi belicos. Că ar încerca agresiv să apere drepturile omului cu arma în mână şi democraţia în inimă, eliminând prin violenţă de la cârmă un tiran sângeros. Că ar încerca să-şi apere propriul drept la viaţă, îngrădindu-le pe ale celor care încearcă să i-o ia. A preferat deci să-şi pună şi ochelari de cal, ca să nu fie obligat să constate că în patul de alături un pacient mai treaz decât vrea să pară e chitit să-i curme zilele.

Rezultatele se ştiu. Le-au resimţit pe propria piele într-o zi de joi, călătorii din metroul londonez. Copiii irakieni şi părinţii lor le resimt aproape în fiecare zi. Cei israelieni la fel. Cândva se vor întreba precum Casandrele presei apusene: Dar voi ce-aţi păzit? A cui era pe vremuri Europa? De ce nu v-aţi ridicat glasul spre a spune lucrurilor pe nume? De ce v-aţi complăcut să repetaţi la nesfârşit prejudecăţile greţoase cum că terorismul islamist ar fi alimentat de sărăcie, ori că totul s-ar putea rezolva cât ai zice peşte, oferindu-li-se teroriştilor ce vor: desfiinţarea statului evreu, îngenuncherea lumii apusene, crearea califatului mondial, a „ummei” propovăduite de Said Qutb în anii 20 ai secolului trecut, mult înaintea apariţiei Israelului modern. De ce n-aţi plasat Hizbolah pe lista organizaţiilor teroriste? De ce aţi continuat să negociaţi cu Hamas, deşi aţi trecut-o pe listă? De ce n-aţi luat măsurile necesare să îngrădiţi imigraţia în vest a sutelor de mii de oameni fără nici o intenţie de a se integra sau de a renunţa la identităţi certate rău cu democraţia? De ce nu ne-aţi apărat? De ce n-aţi cooperat spre a împiedica proliferarea în apus a reţelei islamiste a terorii? De ce v-aţi căciulit în faţa tiranilor de la Riad, Damasc, sau Teheran, din Cuba şi până în China sau Fenian? De ce v-aţi mulţumit să vă liniştiţi conştiinţele, aderând la vituperările islamiste potrivit cărora Bush ar fi marele Satana, Ariel Sharon fiind un drac poate ceva mic?

Nu vă e ruşine să cereţi azi solidaritate cu victimele voastre? Da, a le voastre, nu doar ale atentatorilor şi laşilor mânuind sforile păpuşilor care se aruncă în aer. Ale voastre şi ale acelei părţi a massmediei apusene care le-a cântat ani şi ani în strună teroriştilor, oferindu-le spaţii de emisie dintre cele mai râvnite. Chiar nu vă e jenă macăr în faţa vieţilor distruse, dacă nu şi a Casandrelor care v-au prevenit, dar pe care le-aţi ignorat sistematic, preferând să vă continuaţi afacerile lucrative cu ucigaşii?

Europa voastră nu e şi a mea. A mea nu mai vrea de mult să stea cu mâna în sân în faţa „civilizatei” barbarii a islamismului, care a învăţat de la noi să încerce să dirijeze istoria prin instrumente raţionale spre a impune un cult al morţii de un iraţionalism abject. A mea (nu doar a urmaşilor urmaşilor mei) vrea şi procesul comunismului, cum l-a vrut pe al nazismului. Europa mea crede în Unul Bunul D-zeu, chiar şi când crede că nu crede. Mai crede şi-n libertatea noastră, nu doar a celorlalţi. Europa mea nu-i postmodernă, dar postcioraniană. Ea caută adevărul care face viaţa respirabilă. E a calmului britanic şi a hotărârii ferme de a lupta până la capăt şi sub blitz şi după bombe teroriste. O fi mică Europa mea, dar, spre deosebire de a lor, e vie. Şi, democratică fiind, va învinge. Europa mea, chiar când se îndoieşte, nu mai vrea nici minciuna, nici excesul de cenuşă, pe care ne-o turnaţi în cap doar nouă, nu şi vouă, nu şi lor. Şi nici preaplinul concesivităţii faţă de ucigaşii noştri nu-l mai vrea. Voi, când vă veţi trezi, ridica din pat, tămădui?