Europa mea: 1968, înfrângerea unei generaţii | Europa | DW | 02.06.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa mea: 1968, înfrângerea unei generaţii

Mişcarea stundenţească a fost probabil singura şansă pentru o dezvoltare paşnică a Iugoslaviei. Mişcarea a eşuat, crede Dragoslav Dedović.

Dragoslav Dedovic

Dragoslav Dedovic

Poate că studenţii de la Belgrad nu ştiau de la bun început, în acel iunie 1968, ce doreau. Le era clar doar împotriva a ce protestau. Îi intrigau inechitatea crescândă, interdicţiile şi intervenţiile brutale ale poliţiei. În acele zile de iunie s-a cristalizat însă principala lor cerinţă: mai multă participare; o societate mai echitabilă; mai multe libertăţi; mai mult socialism, dar în altă variantă.

Ironia a făcut însă ca studenţii să fi obţinut prea puţin pentru ei înşişi. Printre altele, ei solicitau şi un salariu minim pentru muncitori. Cei mai mulţi dintre muncitori nu înţelegeau însă avantgarda studenţească. În timpul celor şapte zile ale ocupării universităţii din Belgrad, în marile întreprinderi au fost formate din rândul muncitorilor trupe de bătăuși, pentru a interveni la nevoie. Nu a fost, însă, cazul, pentru că Tito a luat cuvântul şi le-a dat studenţilor mai mult sau mai puţin dreptate. S-a evitat astfel înăbuşirea în sânge a mişcării. Iar protestatarii s-au simțit confirmați prin acțiunea lor.

A fost o victorie înşelătoare. Din perspectiva conflictelor izbucnite în Iugoslavia 25 de ani mai târziu, a fost, de fapt, o catastrofală înfrângere.

Alternativa moartă în fașă

După ce Tito, legendarul conducător al partizanilor şi preşedinte pe viaţă, a fost aclamat de studenţi, protestele s-au estompat. A fost stopată timida liberalizare a economiei iugoslave. În paralel a sporit presiunea partidului asupra vieții culturale din ţară.

Unii dintre liderii studenţilor, precum Vladimir Mijanovic, supranumit "Vlada, Revoluţia", au plătit pentru curajul lor cu închisoare şi exil. Opt dintre profesorii de la facultatea de filosofie din Belgrad, acuzaţi că ar fi instigat la proteste, au fost îndepărtaţi din învăţământ prin decret.

Ceva a început însă să se mişte. Noua cinematografie iugoslavă numită "valul negru", muzica rock în noua variantă, literatura îndrăzneaţă nu mai puteau fi oprite, în ciuda interdicţiilor. Lucrările autorilor Şcolii de la Frankfurt au fost traduse, abordarea critică a marxismului dogmatic a continuat.

Cântecul de lebădă iugoslav din anii '80

Josip Broz Tito vizita Cehoslovacia în anul de graţie 1968

Josip Broz Tito vizita Cehoslovacia în anul de graţie 1968

Tito a murit în 1980. Deceniul care a urmat a adus un amestec de retorică socialistă uzată cu tonuri naţionaliste tot mai pregnante, în paralel cu înrăutăţirea situaţiei economice şi a unei libertăți fără precedent. În librării şi biblioteci se găseau lucrările tuturor disidenţilor din est ca şi ale vocilor critice din vest. Oamenii erau mai săraci. Dar puteau gândi şi circula liber.

În acest vid se năştea falsa speranţă că în Iugoslavia s-ar putea instala paşnic democraţia. Comuniştii iugoslavi reuşiseră însă să distrugă şi să marginalizeze alternativa politică și socială, ivită în 1968.

În final, se confirma prognoza laconică a celui mai cunoscut dizident al erei Tito, Milovan Djilas: singura portiță de scăpare pentru comunism va fi naţionalismul. Protestele din 68 privind instalarea unui socialism democratic eşuaseră.

Diversiuni machiavelice

În anul 2018 am putea adăuga acestei afirmații o notă ironică: putea fi mai rău, așa ca în occident. Generaţia protestatarilor din '68 a preluat, în anii 90, frâiele puterii la Berlin, Bruxelles şi Washington. Ce s-a întâmplat cu idealurile lor după "lungul marş prin instituții"?

Javier Solana, un tânăr spaniol şi unul dintre cei mai înversunaţi critici ai dictaturii Franco, socialist convins, comanda, în calitatea de secretar general al NATO, atacurile aeriene, neautorizate de ONU, asupra Iugoslaviei. Joschka Fischer, tânărul fiu de măcelar, implicat în lupte de stradă, a înfiinţat un partid pacifist, pe care mult mai târziu l-a convins, prin folosirea abuzivă a termenului Auschwitz, să accepte intrarea în război. Şi Bill Clinton, un baptist american, activ în mişcările civice, critic al războiului din Vietnam, devenit cel mai puternic om din lume, iniția propriul război, alături de foştii pacifişti germani şi spanioli.

Apropiat ca vârstă de aceștia, Vlada, nu va primi niciodată titluri de doctor honoris causa sau onorarii astronomice pentru o prelegere cu tema "anul 1968". Viziunea sa nu a ajuns niciodată la putere, așa încât nici nu putea să se dovedească a fi o diversiune machiavelică. 

Dragoslav Dedovićeste poet, jurnalist şi traducător. Născut în Serbia, el a crescut în Bosnia şi Herţegovina. A condus ani la rând redacţia DW în limba sârbă. Traduce lirică şi proză din germană, scriind şi publicând eseuri și texte literare în limba germană.

Vă mai recomandăm