1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Europa meşterului Manole

Petre M. Iancu22 iunie 2016

În timp ce în Marea Britanie numărătoarea inversă a început, mă întreb, la 75 de ani de la invazia nazistă de dincolo de Prut, quo vadis Europa? O vor salva iar britanicii de ea însăşi? Sau va continua să rătăcească?

https://p.dw.com/p/1JBBa
Imagine: Reuters/N. Hall

Mă întreb tot mai insistent, în ultima vreme, dacă, în lumea globalizată, pot supravieţui entităţi politice complexe, ca Europa, care nu se pot povesti în câteva cuvinte, nici descrie, printr-o singură vorbă de duh adevărat. Aşa cum se putea denumi constant America, faimoasă, până deunăzi, ca ţară a libertăţii.

Nu ştim cum vor vota britanicii. S-a încercat, de o parte şi de alta, înfricoşarea, panicarea lor. Mari iubitori de libertate, mândri, spre deosebire de mulţi europeni elitişti, de propriile tradiţii naţionale, englezii nu sunt însă genul care cedează lesne celor ce încearcă să-i intimideze. Dar mai nou sunt mulţi, şi în rândul lor, dezorientaţi. Dacă, în debusolarea împărtăşită de tot mai mulţi europeni, s-ar orienta după idiosincrazia filosofilor europeni cei mai prizaţi în rândul elitei culturale româneşti, de felul unui Nietzsche sau Emil Cioran, englezii ar părăsi urgent barca europeană.

Căci, în eseurile sale, Cioran vedea civilizaţia europeană, în siajul romanticilor, obosită, pervertită, sofisticată în exces, vagabondând în ficţiuni inadecvate instinctelor vitale şi angrenată, ca atare, într-un declin irepresibil. „Umanismul liberal”, scrie Susan Sontag într-un notabil eseu (intitulat "Thinking Against Oneself") despre textele cioraniene, pur şi simplu „nu constituia o opţiune viabilă sau interesantă” pentru gânditorul franco-român. Obiceiul de a te revolta „împotriva ordinii sociale în numele justiţiei şi egalităţii" ar ţine de un "fanatism infantil”, afirma Cioran, reluat de Sonntag.

Or, ce să fie Europa, dacă nu materializarea unui umanism liberal având ambiţia de a clădi o societate liberă, omenoasă, a echităţii şi dreptăţii? Deocamdată, e-adevărat, Europa e altceva. Spre bucuria duşmanilor ei, nu pare a fi mult mai mult decât o jalnică mostră de birocraţie debordantă, de ineficienţă, de laşitate şi de rezistenţă, tipic continentală, la reformă politică şi economică. E un spaţiu al nedemocraţiei şi netransparenţei, al neparticipării civice la un proces decizionar pe cât de opac pe atât de greoi, al nelibertăţii impuse, ideologic, prin corectitudine politică. E un tărâm din care, ca şi cum ar fi caducă, s-a evacuat, programatic parcă, raportarea la tradiţiile religioase, naţionale şi culturale înrădăcinate în fundamentul său iudeo-creştin.

Aceste tradiţii par să se fi transformat într-un soi de jenant bagaj, fastidios, dacă n-ar fi apăsător, într-o povară scandaloasă. Iar în reacţie de hipercompensare a carenţelor elitei birocratice de la Bruxelles, segmente tot mai largi ale populaţiilor europene se aruncă şi ele în nu mai puţin deplorabile excese, pendulând între varii proiecte de aventuri naţionaliste, vagabondând între protest politic şi vandalism populist.

Încât, pe scurt, Europa e departe de ea însăşi. Sedusă ba de unii, ba de alţii, s-ar spune că rătăceşte, că pribegeşte prin străini, conform unei obicei vechi, amintind de mitul ei fondator elin, dar şi de hoinărelile pernicioase ale biblicei Lea.

Dar încotro se va îndrepta în urma plebiscitului britanic, e greu de prevăzut. Multe depind de votul despre Brexit. Iar, în majoritatea lor, observatorilor le este limpede că, dacă, în criza lui de nebunie, un asasin n-ar fi ucis-o pe Jo Cox, în timp ce deputata laburistă lupta, acum o săptămână, pe frontul campaniei pentru rămânerea Regatului Unit în Europa, Brexitul ar fi fost cert.

Mila, compasiunea şi revolta i-au determinat pe unii englezi să se răzgândească şi să renunţe la ideea de opta în referendumul de joi pentru ieşirea din Uniune a Marii Britanii. Jo Cox devine astfel un soi de Ana lui Manole. Europa se preface într-o versiune de mânăstire în construcţie, de felul celei care se tot prăbuşea până i s-a închis în ziduri un suflet viu, un suflet de femeie credincioasă.

Mă îngrozeşte această simbolică metamorfoză a unui continent care, la fix 75 de ani de la atacul nazist asupra Uniunii Sovietice, o invazie susţinută de trupe germano-române, are nevoie de sacrificiul suprem al unei femei ca să-şi păstreze unitatea. Care pare blestemat, dacă e să descriem continentul succint, să fie un soi de fiu rătăcitor, veşnic însetat de sânge, de jertfe omeneşti, ori ispitit să-şi uite condiţia. Care pare osândit să rătăcească perpetuu între hăurile barbariei dezlănţuite de pasiuni şi fanatism şi între graniţele unui umanism precar şi limitat.

Mă încurajează că, la Bucureşti, un preşedinte al Germaniei situat la antipodul liderilor propulsaţi la putere de fanii barbariei descătuşate a anilor 30 şi 40 marchează scurgerea a trei sferturi de veac de la un proiect bilateral fatal, amintindu-le românilor, germanilor, europenilor, cât e de preţioasă pacea. Şi faptul că ea nu e de la sine înţeles.

Dar, dacă rămâne clădită pe un sacrificiu uman, mai degrabă decât pe libertate, reforme şi înţelegerea inconturnabilului dat că nicio izolare, nici măcar cea a insularilor britanici, nu poate performa satisfăcător în lumea globalizată, Europa nu va supravieţui, indiferent de rezultatul plebiscitului britanic. Aşa cum nici maiaşii sau cine ştie ce alte neamuri şi imperii idolatre, mizând, funest, pe jertfe omeneşti, n-au rezistat istoriei.

Cioran, ce-i drept, ar fi de altă părere. Europa şi-ar fi „subminat neîncetat idolii în numele toleranţei”, deplora el, criticând reflexele de bonom permisiv şi îngăduitor al Bătrânului Continent. Prejudecăţile, în ipostaza lor de idoli sunt, dixit Cioran, „ficţiuni organice ale civilizaţiei", care, aşa credea el, i-ar asigura perpetuarea.

Nimic mai fals, cred eu. Imperiile edificate pe idoli, prejudecată şi minciună s-au văzut spulberate rând pe rând. Dar cât de minaţi de prejudecăţi sunt oare englezii, cei înspăimântaţi din greu de milioanele care au luat cu asalt graniţele Europei, ori se pregătesc s-o facă ameninţând suveranitatea Regatului Unit? Pentru Cioran, englezii n-ar fi "barbari destul". Instinctele le-ar fi „sugrumate de decenţă”, regreta el.

De această dată, sper ca Cioran să fi avut dreptate. Churchill, pro-europeanul premier britanic care l-a îngenuncheat pe Hitler, a refuzat indignat oferta avansată către sfârşitul războiului, de Stalin. Pe modelul Katyn, pesemne, unde NKVD-ul lichidase, la începutul conflagraţiei, floarea elitei poloneze, ori al decapitării propriei armate ruse, înainte de război, generalissimul propusese ca, după victorie, aliaţii să rezolve problema militarismului german punând la zid 50.000 de nemţi aleşi pe capete, din rândul elitei.

Prea omenos, prea raţional şi prea moral pentru gustul unui lider totalitar ca Stalin, refuzul categoric al lui Churchill de a deveni complicele propusei crime în masă a rezistat şi s-a impus. Spre cinstea lui, a Marii Britanii, a proiectului european.

Fie ca în acest nou moment de rătăcire europeană, să se impună decenţa "sugrumând instincte" a englezilor. Altminteri, Europa s-ar surpa.