1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa lui 2016 şi unele promisiuni de mai bine

Nu e dracul atât de negru precum pare. Şi e loc de mult mai bine. Dar îl vedem? Ni-l asumăm? Se mai pun şi alte întrebări: ce vor face, oare, liderii europeni? Vor realiza că au greşit? Vor fi în stare să se corecteze?

Armata federală germană ajută în Bavaria la înregistrarea refugiaţilor

Armata federală germană ajută în Bavaria la înregistrarea refugiaţilor

Cumpăna anilor e intervalul bunelor intenţii, al recomandărilor generoase, ori înţelepte, al propuselor schimbări mari de macaz. Ne lăsăm pentru a enşpea mia oară de fumat, slăbim, facem sport, ne vizităm mai des părinţii, ne îmbisericim, cerem avansarea, ne mărturisim dragostea secretă, ne schimbăm iubitele sau iubiţii şi câte şi mai câte.

Am fost avertizaţi, ce-i drept, că drumul către iad ar putea fi „pavat cu bune intenţii”, cum, nu fără oarecare temei, afirmă un aforism frecvent şi tenace reprodus şi foarte popular, formulat în mai multe limbi europene. Suntem probabil condamnaţi, totuşi, să revenim, compulsiv, la ceea ce angoasele şi obsesiile noastre ne îndeamnă, sau ne constrâng, în special în pragul anilor, să facem, în speţă să vrem cu tot dinadinsul să ne ameliorăm. Nu e deci e sigur că drumul profesional, cariera, viaţa amoroasă, comportamentul etic ori estetic şi câte şi mai câte au de profitat întotdeauna de pe urma voinţei noastre de mai bine. Cert e, că nu prea progresăm fără ea.

Nu ştiu dacă li se pot atribui şi statelor sau naţiunilor asemenea impulsuri. Dacă nu împărtăşim opinia lui Herder despre sufletul naţiunilor putem bănui că nu li se pot. Liderii statelor, dregătorii, sunt, însă, oameni. Pare cert că sunt supuşi unor imbolduri similare reprezentanţilor plebei. Ar fi dezirabil ca mai marii Europei să nu le suprime, să nu se ferească de ele şi să le canalizeze cu folos, spre binele unui Bătrân Continent care se resimte serios după ani de criză care au culminat cu ceea ce eronat s-a numit „criza refugiaţilor”.

Căci, deşi continuă să sosească în vestul şi nordul Europei, nu refugiaţii s-au dovedit buturuga mare care ameninţă să-l răstoarne. La stâlpul infamiei trebuie ţintuite incapacitatea Continentului de a integra imigranţi şi de a combate, la sânge, extremismul, de a genera solidaritate internă şi de a face faţă pericolelor externe la adresa libertăţii şi securităţii europenilor.

Deciziile recente ale Germaniei, care conduce de facto Europa, sunt, parţial, de bun augur. Berlinul a hotărât, de pildă, să-şi revizuiască politica afgană, suplimentându-şi trupele de la poalele Hindukuşului, în loc să le retragă, ca şi de a manifesta solidaritate, după atentatele islamiste de la Paris, cu efortul militar francez antiterorist din Siria.

Ambele hotărâri semnalizează că la Berlin s-a mijit în fine debutul înţelegerii rădăcinii răului care s-a abătut asupra Europei. Fiind de sorginte nu doar antidemocratică şi antiliberală, ci şi globală, acest rău, care include în mare măsură şi lipsa de solidaritate, nu va putea fi smuls în veci pururi, prin mijloace pur naţionale.

Ar trebui să fie clar că pericolul totalitarismului islamist nu vine singur. Ci la pachet. Agitat prin mijloace teroriste, spectrul său reclamă, alături de o strategie naţională, de integrare a imigraţiei musulmane şi de îngrădire severă a discursurilor urii, o simultană abordare, tot comprehensivă, dar globală. Una, pe care, sub conducerea lui Barack Obama, o Americă revenită la izolaţionism a început, din 2009, s-o neglijeze în mod vinovat, fără ca Europa, sub conducerea Angelei Merkel, să realizeze restanţele europene şi să compenseze lacuna.

Obişnuită timp de trei sferturi de veac să adaste rentabil, într-un calm suveran, sub umbrela NATO, care este, în esenţă, o apărare americană, Europa încă mai dormitează legănându-se într-un înşelător confort. Încă nu s-a trezit cu adevărat.

Ar fi trebuit de mult să realizeze că nu poate fi chiar veşnic "de pe Venus", în timp ce le lasă, mărinimos, Statelor Unite şi unora din aliaţii lor, rolul marţian de jandarm al naţiunilor. Partitura, perfect potrivită pacifismului omului de omenie vesteuropean, a plăcut mult progresiştilor. Căci le-a permis să-i critice feroce pe prezumtivii „belicoşi” de peste ocean şi de aiurea - de pildă pe israelieni - şi să-şi celebreze, concomitent, vârtos, presupusa adecvare proprie la modernitate postnaţională şi postmodernitate.

E timpul să se sune deşteptarea. Să se pună capăt iluziilor alimentate decenii la rând de elita politică şi culturală a Europei ocidentale. Cea politică are toate motivele să-şi pună cenuşă în cap, nu doar pentru aruncarea în aer a normelor europene, în numele salvgardării unor drepturi, ce-i drept inalienabile, dar acordate cu exces de largheţe unei categorii parţial controversate, ci şi pentru alte erori nu mai puţin grave.

La loc de frunte între ele mi se par a figura deficienţele şi carenţele discursive. Nu li s-a explicat naţiunilor, cum trebuie, natura adevărată a riscurilor ideologice, politice şi de securitate cu care se confruntă. Nici nu li s-a oferit ajutorul necesar spre a se pregăti psihologic pentru ele.

Totodată s-a neglijat flagrant apărarea Europei. Germania însăşi, care o conduce, a renunţat la serviciul militar obligatoriu, oferindu-şi o armată de profesionişti care, aşa cum e alcătuită, finanţată, instruită şi înarmată pe moment, nu poate face faţă integral nevoilor diferenţiate şi globale, actuale.

N-ar fi bine, pentru fericirea noastră, afirmă psihologii şi psihiatrii, să ne suprasolicităm, să revendicăm nerealist de mult de la noi sau de la alţii.

Dar, date fiind imensele provocări contemporane cumulate, ar fi cum nu se poate mai salutar ca demnitarii de la Berlin şi din alte capitale europene să-şi „ia seama”, - vorba poetului - şi să se hotărască să-şi amelioreze net prestaţia, în 2016.

Am oare convingerea că o vor face? Şi c-o vor face bine? Nu-mi cereţi prea mult.