1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa franco-germană la răscruce

Noul preşedinte al Franţei şi-a intrat în pâine, ca lider european, găzduind la Paris Consiliul de miniştri franco-german, la care participă Angela Merkel. Încotro se îndreaptă, sub conducerea lor, nava europeană?

Merkel îi întoarce vizita pe care Macron i-a făcut-o la o zi după învestitura sa. Francezul a repurtat o victorie categorică şi în alegerile prezidenţiale şi în cele legislative, obţinând o majoritate confortabilă în forul legislativ pentru formaţiunea sa, En Marche. Cele două triumfuri  îi conferă şi asigură pe următorii ani un mandat popular clar pentru reformele de piaţă pe care, spre fericirea economiei franceze şi europene, ar urma să le introducă într-o ţară faimoasă pentru stângismul ei virulent şi antireformismul ei inconturnabil.

Macron nu e un naiv. Ştie că vor trebui depăşite obstacole formidabile şi pe plan naţional, dar şi la nivel european şi global. Ştie că succesul său pe termen mediu şi lung depinde de viteza şi eficienţa reformelor pe care a făgăduit că le va introduce spre a relansa industria şi economia franceză. Mai ştie ceea ce orice copil ar trebui să ştie în complexa lume globalizată în care evoluează. Şi anume că problemele economice ale unei ţări europene nu sunt câtuşi de puţin doar naţionale, ci şi europene. Că de succesul fiecărei economii în parte depinde şi cel de ansamblu al UE.

În consecinţă a cerut ajutorul Germaniei. Râvneşte şi la sporul investiţiilor germane în Europa şi la o răspundere comună pentru zona euro. În fine, pe ordinea de zi a întâlnirii la nivel înalt de la Paris este şi controversatul subiect al unei politici militare comune. Ce anume vrea Macron pare deci clar. Vrea şi ajutorul Germaniei în relansarea Franţei, dar şi o conducere în tandem a Uniunii Europene, în speţă progresul integrării ei în grupuri mici şi viteze multiple.

Dar ce vrea Germania? Şi de ce ar susţine ea revendicările Franţei? Merkel nu e nici ea o naivă. Dar prima ei grijă este, fireşte, să-i meargă bine Germaniei, fără ca imaginea Berlinului să se erodeze prea grav din pricina modului în care nemţii înţeleg să conducă U.E. De voie, de nevoie, stagnarea în antireformă a Franţei ultimilor ani şi restructurarea de amploare, prin reasumarea unora din legile pieţii, de către germani, în  deceniul trecut, a lăsat Republica Federală în poziţia de unic lider european necontestat.

Or, dată fiind accidentata ei istorie şi invidiile inevitabile pe care la stârneşte oricum o ţară care ajunge să fie primus inter pares, imaginea Germaniei se resimte grav din pricina poziţiei de lider a Berlinului. Mai nimeni în Europa nu e dispus s-o ierte. Pentru dreapta e prea de stânga. Pentru socialisto-comuniştii din sud gen Tsipras, ori guvernanţii portughezi, n-ar fi o distanţă prea mare de la cancelară la Hitler. 

Prin urmare Germania ar fi fericită să conducă Europa în doi. Şi să împartă atât răspunderile cât şi nota de plată pentru oalele sparte. Merkel nu e oarbă. A înregistrat ce efecte centrifugale puternice a provocat decizia ei de a nesocoti acordul de la Dublin spre a deschide larg frontierele Europei pentru o imigraţie necontrolată. Mai cunoaşte şi preţul ultrapiperat al menţinerii Greciei, din raţiuni obscure, în zona euro. Ştie, în fine, că menţinerea Germaniei în plutonul economiilor şi puterilor comerciale fruntaşe depinde, cert, de o Europă funcţională. Una care să ţină piept fără probleme prea mari concurenţei nu tocmai corecte a unor actori precum China.

Or, Uniunea e foarte departe de un astfel de statut. Pe moment, Europa se vede cumpărată la bucată de chinezi. Întru apărarea de chinezi şi de petrodolarii arabilor, Germania, care şi-a arogat rolul de campion al liberului schimb, tocmai şi-a oferit miercuri o înăsprire notabilă a propriei legislaţii. În virtutea noii reglementări şi-a sporit sensibil protecţionismul pe care-l înfierează de zor la americanii lui Trump. Cum va rezolva Germania această contradicţie?

Nici ea nu ştie bine, deocamdată. Concomitent, problemele democraţiilor europene nu se opresc în acest punct. Continentul se confruntă nu doar cu pericolul de factură internă şi externă al terorismului islamist şi al ostilităţii putiniste, ci şi cu riscul populismelor, respectiv al prăbuşirii în nelibertate politic corectă. Criza în care se zbate Europa de o bună bucată de vreme, un soi de balaur cu multe capete, crescând rapid la loc după decapitare, n-a fost încă defel omorâtă, chiar dacă ascensiunea populistă pare să fi fost întrucâtva frânată de Brexit şi de accesul lui Trump la preşedinţia americană.

Aflată înainte de alegeri, Germania oscilează. N-ar vrea să devină principalul cotizant, birnic şi contribuabil la bugetul unei Uniuni Europene dedulcite la huzur, dar falimentare, care ţipă, în numele păcii şi solidarităţii după un transfer al averilor acumulate de nemţi, dar nu face mai nimic spre a se scoate din mizerie prin reforme de piaţă.

Simultan, ar vrea să continue să profite de pe urma schimburilor comerciale cu partenerii din UE. Şi n-ar vrea să-l părăsească la greu nici pe Macron, ultima şansă probabil a repunerii pe linia de plutire a pilotajului franco-german al Europei. Berlinul achiesează deci la propunerea unei apărări europene, independente de americani şi a Europei cu mai multe viteze, lăsând, însă, formal deschise atât UE cât şi spaţiul euro, precum şi grupurile voluntare care se vor forma sub conducere franco-germană.

Urmarea unei astfel de politici ar putea fi fatală. Nu doar vizavi de NATO. Şi nu doar din cauza amplificării masive a birocraţiei pe care ar implica-o, ci şi pentru că ar reîndepărta de vest răsăritul Europei, adâncind clivajul nicicând depăşit total, creat de comunism. Net preferabil ar fi drumul mai anevoios, dar mai onest al unui new deal moral şi politic cu Europa de est şi al relansării relaţiilor transatlantice în ciuda antipatiei nutrite de mulţi vesteuropeni faţă de Trump. Dar în acest scop ar fi nevoie de muncă grea şi de o autocritică impopulară. Cine şi le asumă?