1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Europa faţă cu România securistă

Demonii trecutului sunt longevivi. Într-o epocă plină de graţie şi iertare, UE s-a lărgit intempestiv spre est. Acum riscă să se restrângă şi din cauza perpetuării celui mai gregar securism românesc.

A lua în serios actuala Românie politică pare o reţetă sigură de rapidă nevrozare. Privit nu doar izolat, ci şi în raporturile sale cu Europa şi lumea, peisajul politic dâmboviţean are toate ingredientele să-l determine pe observator să se ia cu mâinile de cap.

Preşedintele, secondat de o mare parte a societăţii, vrea cu dinadinsul menţinerea ţării în Uniunea Europeană, în ciuda tendinţelor ei centrifugale. Ca atare, deşi "neamţ", a respins, indignat, proiectul franco-german al unei Comunităţi cu mai multe viteze, care ameninţă să lase în urmă o Românie totuşi beneficiară, nu donatoare, ca Germania, de fonduri europene. 

În răstimp, parlamentul, dominat de un partid de inşi „mândri”, potrivit propriilor lozinci, că „sunt români”, se opinteşte în direcţia contrară. Acuză de abuz de drept nu pe infractorii şi penalii din Senat şi Camera Deputaţilor, care blochează anchetele de corupţie şi susţin decrete precum OUG 13, sau echivalentul lor, ci pe şeful statului român. Pe omul care încearcă să salveze ce se mai poate salva din România europeană, cea dotată cu democraţie şi stat de drept, care se vede luată cu asalt, sub oblăduirea Parlamentului, de România cleptocrată, conferindu-şi legi de favorizare a infracţiunii şi de graţiere a infractorilor.

Cui prodest? Cui foloseşte umflarea în pene, ca instanţă arbitrar-autoritară, în faţa unui preşedinte ales democratic, prin vot direct, a unui Parlament plenar discreditat şi delegitimat din clipa în care a dat un guvern ce-a pus pe butuci, prin decret, statul de drept? Această autoelevare deasupra celorlalte puteri, funciar ostilă spiritului unui stat de drept veritabil, nu-i este utilă, evident, decât oligarhiei, al cărei exponent este un for legislativ reprezentând doar formal, iar nu real, poporul şi interesele sale.

Dar ce vrea oare această oligarhie?Care este amprenta ei indelebilă? Dacă-i examinăm stema şi îi analizăm componenţa şi istoria, observăm lesne din ce făină e alcătuită clasa conducătoare a României contemporane. Provine în linie directă din mariajul securismului şi nomenclaturismului cu mafia postdecembristă, clonată ea însăşi de poliţia politică a regimului comunist.

Aşa se explică prezenţa la cârma României a unor turnători ca fostul premier Mugur Isărescu. Aşa se înţelege perpetuarea la butoane, în cea mai mare parte a epocii postdecembriste, a unui partid ale cărui reflexe totalitare au rămas intacte, nefiind nici măcar repudiate cu adevărat şi cu atât mai puţin eliminate, în ciuda adoptării, de către fostul preşedinte Băsescu, a raportului Tismăneanu de condamnare a comunismului.

Aşa se explică longevitatea unor antivalori, apucături, destine, averi şi cariere aiuritoare. Aşa se explică, de pildă, persistenţa, pe site-ul SRI, semnalată nu fără consternare de Andrei Ursu, fiul lui Babu Ursu, cel martirizat de Securitate, a unui film de propagandă. O peliculă în care SRI îşi asumă cu mândrie continuitatea în prelungirea trecutului securismului ceauşist şi nu se dă, vai, în lături, să ofere o platformă unui asasin sinistru precum fostul şef al poliţiei politice comuniste, Iulian Vlad. Ridicând pe scut astfel de inşi, idei şi antivalori, filmul îşi bate joc, pur şi simplu, indirect şi implicit, de apartenenţa României la NATO şi UE, în speţă la comunitatea de valori democratice aflate la baza structurilor euroatlantice.

Favorizată de hoţie, prostie şi lipsă de educaţie, de împăciuitorism, de nelustraţie, de absenţa unei igienice rupturi de trecutul comunist prin criminalizarea terorismului său totalitar, stimulată de necontrolate reflexe antidemocratice şi impulsionată de politica pensiilor nesimţite, a reabilitării neruşinate a naţional-comunismului, a supravieţuit, iată, o Românie securistă. Ea nu se mai jenează, nu se ascunde, n-are sfieli ci se lăfăie la putere. Chipul ei hidos, cu tot cu mustăţi, guşi, chelii, silicoane şi ochi albaştri se întrevede lesne în faptele antieuropene, mai degrabă decât în fizionomiile greţoase ale diadohilor, emulilor şi epigonilor acestei oribile şi oripilante Românii ceauşiste. Se desluşeşte, în speţă, în spectrul iţit de majoritatea ei parlamentară.

Una, pentru care, de vreme ce protejează oligarhia, apropierea de Rusia lui Putin apare ca soluţia naturală a unei probleme constând din insistenţa democraţiilor apusene asupra perpetuării statului de drept, cu tot cu o justiţie independentă, anticorupţie funcţională şi egalitatea tututor în faţa legii. Căci apropierea de această Rusie înseamnă, automat, îndepărtarea de Occident, de UE şi NATO. 

Demonii trecutului sunt longevivi. Într-o epocă plină de graţie şi iertare, NATO şi UE s-au lărgit intempestiv spre est, fără să ia în serios, în mod adecvat, demonii trecutului comunisto-kaghebist. Acum riscă să se restrângă şi din cauza slăbiciunii unei democraţii răsăritene, decisiv anemiate de perpetuarea inclementă a celui mai gregar securism românesc.