1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa şi vitezele ei turceşti

Faţă de Turcia, UE a şi început să aplice propunerea deplasării cu mai multe viteze. La maximum s-a accelerat Olanda. Conduse de piloţi sau copiloţi de stânga, alte ţări preferă frâna. Carambolajul pare inevitabil.

Deocamdată e doar un război al cuvintelor. Dar ura mutuală se apropie de paroxism. În alte vremi ar fi fost, de mult, fierbinte. Iar conflictul turco-olandez nu e doar bilateral. El priveşte întreaga Europă şi, nu în ultimul rând, pe români.

Minţitul de popor la televizor nu e o reţetă rezervată României PSD-iste. Turcia oficială, naţionalist-islamistă, o practică, fireşte, cu similar succes. 

Interminabile sunt declaraţiile TV al politicienilor de la Ankara vituperând strident în contra deciziei guvernului de la Haga, de a interzice manifestările publice ale oficialilor turci, veniţi să facă în Ţările de Jos campanie electorală pentru o Turcie prezidenţială. Guvernanţii liberalei Olande ar fi „nazişti”, „fascişti”, o „ruşine pentru Europa”, afirmă, la televizinile turceşti, omologii lor de la Ankara.

Or, în mod picant, liderul lor, Recep Tayyip Erdogan, cel encomiastic admirat de Victor Ponta, vrea transformarea Turciei "pe modelul Germaniei lui Hitler", după cum, potrivit ziarului Cumhuriyet, a afirmat liderul turc, cândva. Ar urma ca ţara să fie prefăcută, prin referendum, dintr-un stat parlamentar în ceea ce s-ar putea numi o dictatură prezidenţială (islamistă), mai precis într-un regim în care Erdogan, ca şef al statului, să fie situat deasupra oricăror instanţe de control. Că astfel ar ajunge să guverneze discreţionar nu-l împiedică pe liderul islamist de la Ankara să ameninţe deschis antiautoritara Olandă.

Haga "va plăti un preţ piperat", avertizase el, tranşant. Ulterior a sfidat efortul diplomatic al conservatorului premier olandez. Care, în ciuda riscului asumat ca, în actuala atmosferă înfierbântată să fie învins categoric, în scrutinul legislativ de miercuri, de adversarul său populist, Wilders, i-a întins o mână lui Erdogan, afirmând că "doreşte normalizarea" raporturilor cu Turcia. „Mai întâi să plătească preţul”, a ricanat cu superbie neîndurătorul sultan. Acelaşi care, cu doar câteva luni înainte, tranşase laş un litigiu cu preşedintele Putin, pupând fără jenă papucul ţarului. 

E clar că pe Erdogan contextul politic al deciziilor guvernului Mark Rutte, cele întrucâtva similare ale Austriei, precum şi cele mai puţin abrazive ale Germaniei, ţări vesteuropene cu minorităţi turceşti numeric considerabile, nu-l interesează nici cât negru sub unghie. Provocările Turciei au, vădit, între altele, scopul de a poduce suficientă emoţie naţionalistă în electorat pentru ca rezultatul referendumului turcesc pentru modificarea constituţiei în sens neo-otoman să devină o formalitate. 

La fel de clar e că, de cealaltă parte, propaganda în favoarea unui model dictatorial contrazicând flagrant şi valorile europene şi pe cele, identice, aflate la baza alianţei NATO, din care, culmea, Turcia face parte, n-are cum să nu deranjeze rău. Cu atât mai mult cu cât, teoretic, UE continuă să negocieze aderarea la Comunitate a Turciei. Dar această propagandă turcă, exacerbată de acuzele absurde, antifrastice de-a dreptul, de „nazism” şi "fascism” proferate de un regim islamist cu tendinţe totalitare la adresa unor autorităţi dintre cele mai liberale, nu e decât una din sursele de conflict.

Net mai greu atârnă alte neajunsuri. De pildă faptul că nici de această dată, în acest al doisprezecelea ceas, continentul cel trecut prin Brexit, nu e capabil să evite să-şi acutizeze disensiunile şi să-şi sporească problemele prin răţoiri la prieteni şi căciuliri faţă de adversari. Că nu-şi poate regăsi vocea. Că îşi conferă în schimb, în loc de o cale a unirii şi a aplanării crizelor, ultracontroversate planuri de multiplicare a „vitezelor” integrării.

E chiar aiuritor că şi într-o fază în care funia se apropie de par, de vreme ce în Olanda şi Franţa bat la uşă alegeri cu populişti în rol de favoriţi, iar Germania nu-i departe, Europa îşi permite să mai dea rateuri peste rateuri. Că, şi cu laţul de gât, Uniunea se arată prea puţin în stare să vorbească, totuşi, cu un glas unic, clar. Că ţări guvernate de stânga, precum Franţa şi Suedia, continuă să se complacă în laşitate, cedând în faţa şantajului electoral al regimului Erdogan. Că doar presate de alegeri şi populism state ca Olanda ajung, în fine, să replice obrăzniciei fără precedent a islamiştilor de la Ankara adecvat, aşa cum ar fi trebuit tratat regimul Erdogan din capul locului, acum mai bine de un deceniu. Atunci şi ulterior Erdogan a mimat cu succes democratizarea, pentru ca Europa să-i acorde legitimitatea şi acoperirea necesare să lichideze opoziţia kemalistă, dimpreună cu conducerea armatei, cu presa liberă, cu independenţa magistraturii, spre a islamiza şi distruge ceea ce fusese un stat pe cale de a deveni de drept.

De ce n-au fost auziţi atunci ziariştii, care au atras atenţia asupra pericolelor implicate de islamizarea Turciei? De ce i s-a făcut în continuare curte unui executiv sinistru, chiar şi în faza în care Turcia lui Erdogan se pregătea să arunce în aer alianţa cu Israelul, singurul stat democratic din Orientul Mijlociu? De ce i s-au mai tras clopotele, în vest, unui executiv tot mai odios, chiar şi când a devenit clar că Erdogan cochetează cu state şi alianţe antioccidentale, ba până şi cu terorismul ISIS, pe care l-a înarmat o vreme, în tentativa  de a prelua conducerea revoluţiei islamiste globale?

Mainstreamul politic occidental afirmă că a replica excesiv de dur provocărilor turceşti înseamnă a face jocul populismului marca Erdogan. Adevărul acestei aserţiuni nu poate escamota doza de lichelism şi poltronerie inclusă în această reţetă a cedării în faţa escaladării agresivităţii şi aroganţei islamisto-naţionaliste, pe care doar fermitatea şi solidaritatea occidentală, dacă ar fi transatlantice, le-ar mai putea combate eficient şi lichida. 

Or, faţă de Turcia UE a şi început să-şi aplice propunerea autodestabilizatoare a deplasării cu mai multe viteze. La maximum s-a accelerat Olanda. Conduse de piloţi sau copiloţi de stânga, alte ţări preferă să frâneze. Carambolajul pare inevitabil şi ameninţă să dezmembreze definitiv Comunitatea.

Nu doar Europa e însă în degringoladă. Ci şi democraţiile ei. Detestate cordial şi atacate de autocraţi ca Putin şi Erdogan, ele sunt sub stare de asediu şi din interior. Pericolul nu-l reprezintă atât autocraţiile externe cât, mai ales, discreditarea internă a sistemelor liberale, din pricina laşităţii şi lipsei de principii ale democraţilor în faţa exponenţilor de pretutindeni ai populismelor şi extremismelor.