1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Europa între protecționism și fair-play social

Logic ar fi ca, în contextul european de astăzi, România să-și definească ea însăși anumite preocupări specifice pe care să le negocieze cu țările occidentale.

Am observat un lucru uimitor. La conferința de presă comună a președinților Iohannis și Hollande, presa românească nu a pus nicio întrebare privitoare la Schengen sau la situația lucrătorilor detașați, manifestând în schimb un foarte mare interes pentru subiectul apărării europene și relația cu NATO. Ține asta doar de nivelul de informare, de o anumită sensibilitate sau e vorba de o reacție cu resorturi mai complicate?

În România, muncitorii detașați sunt confundați adesea cu emigranții, ceea ce este o mare greșeală, căci primii pleacă pe termene strict definite, în cadrul unor contracte, pe când ceilalți pornesc pe drumul unei aventuri personale fără nicio garanție. Desigur că acest termen, ”plecare”, nu mai are, din fericire, nimic din dramatismul epocii comuniste, când se vorbea de ”plecări definitive”, dar este important să înțelegem că mizele politice, economice, sociale sunt complet diferite. Ar trebui să se înțeleagă cel puțin faptul că migrația intră la capitolul liberei circulații a persoanelor, în timp ce detașarea lucrătorilor ține de libera circulație a serviciilor. Dezinteresul presei românești cu privire la subiectul detașării lucrătorilor a permis oficialilor de la București să treacă ele însele sub tăcere toate discuțiile purtate pe acest subiect și să nu dea seama de pozițiile adoptate. În schimb, problema armatei europene a fost supra-chestionată, în ciuda faptului că nu se referă decât la proiecte vagi și cu termene improbabile.

Are presa românească o apetență redusă pentru subiectele societății, șomaj, locuri de muncă, salarii? Este posibil, căci de regulă ziariștii care frecventează zi de zi persoane sus-puse sfârșesc prin a le împrumuta perspectiva, asta în cazul în care nu reușesc ei înșiși să câștige suficient de mult, încât sărăcia să li se prezinte ca un subiect ignorabil. Cu siguranță că există și în România un filon ideologic de stânga, dar pentru criticii consecvenți ai capitalului, detașarea lucrătorilor nu este un subiect de apărat, ci dimpotrivă, unul care ar trebui combătut, căci ilustrează în opinia lor o formă de înșelăciune, muncitorii români fiind mai prost plătiți decât cei germani sau francezi în cadrul unui aranjament amplu la nivelul continentului. Pentru ei problema nu e națională (muncitorul român sau polonez vs. muncitorul occidental), ci una de clasă.

Ironia face ca însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în discursul său de miercuri de la Bruxelles despre starea Uniunii, să preia argumentul combaterii exploatării: ”Lucrătorii trebuie să primească același salariu pentru aceeași muncă în același loc. Europa nu este Vestul sălbatic, ci o economie socială de piață”. Dar ipocrizia este evidentă, căci nu exploatarea dorește Comisia să o combată, ci concurența esticilor care sunt dispuși să lucreze mai ieftin, dar mai avantajos totuși decât în propria lor țară.

Francois Hollande și Klaus Iohannis la București

Francois Hollande și Klaus Iohannis la București

Nu se poate ascunde faptul că nu fair play-ul social a provocat curentul de opinie care va modifica, în cele din urmă, Directiva cu pricina, ci preocupările naționale ale statelor afectate de un șomaj foarte ridicat, așa cum este Franța. Cu alte cuvinte, în acest moment critic, preocuparea dominantă este națională și are în vedere măsuri de protejare a muncitorimii locale. Este firesc, desigur, și tocmai de aceea ne întrebăm de ce se feresc liderii politici ai României de orice preocupare națională, când marile state occidentale chiar asta așază pe primul plan, chiar și atunci când nu recunosc acest fapt. Și nu e vorba aici de anti-europenismul FN sau AfD, ci de preocupările forțelor politice mainstream, așa cum am văzut în cazul socialiștilor francezi.

Logic ar fi ca, în acest context politic, România să-și definească ea însăși anumite preocupări specifice, pe care să le negocieze cu țările occidentale, în contrapondere la măsurile protecționiste pe care acestea le au în vedere. Se pare însă că președintele Iohannis a ales o cale diferită și nici societatea nu exercită asupra sa o presiune suficient de mare.

Naționalul a fost atât de mult diabolizat în ultimile decenii, încât el este perceput ca ceva vinovat chiar și atunci când reflectă cea mai firească și benignă formă de protejare a intereselor propriei societăți. Sau, cu alte cuvinte, chiar și atunci când este pur și simplu o expresie a democrației. Naționalul extirpat din toate subiectele cu relevanță europeană a fost investit, în schimb, pe de-a-ntregul în preocupările securitare. Instinctul interzis într-un loc se manifestă, inevitabil, într-altul. Așa înțelegem poate și furia antirusească din presa română, una fără o deplină motivație obiectivă, dar care este alimentată, secret, de nevoia afirmării de sine, așezată, pe plan european, între paranteze. În plus, postùrile antirusești sunt și premiate în diferite chipuri simbolice, fiind ținute la mare stimă socială.

În sfârșit, așa se explică poate mai bine de ce, la o conferință de presă cu doi președinți din Europa, în ajunul unei reuniuni de mare importanță pentru viața Uniunii, ziariștii români au pus întrebări exclusiv despre armata europeană, NATO și Rusia.