1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Europa în marş de Marseilleză

Nimic nu cartografiază mai pregnant mizeria în care se zbate Europa decât zgomotoasa răsuflare marcând, de la Bruxelles la celălalt capăt al continentului, uşurarea generată de francezi elitei politice şi economice.

Rezultatul primului tur al scrutinului prezidenţial francez a generat euforie în rândul acestei elite. Care, în fapt, ar fi avut motive să se arate îngrozită. De pildă de faptul că patru din zece francezi au optat, vai, pentru poziţii în esenţă extremiste, care, de la stânga radicală şi până la dreapta fascistă, se vor contopi voios spre a lupta în scrutinul de balotaj, sub flamura Marinei le Pen.

Hitler n-a venit la putere, în 1933, cu mult mai multe voturi decât au luat populiştii la 23 aprilie 2017. S-ar cădea ca, de ziua comemorării victimelor Holocaustului nu doar în Israel şi în Polonia, Europa să-şi ia, să-şi dea şi să ţină seama de propriul ei trecut. 

Pe de altă parte, tocmai de aceea e, până la un punct, de înţeles, că lumea bună salută vestea bună. Căci, incontestabil, această veste e o realitate, iar nu o invenţie. Ce sinistru ar fi fost ca presa apuseană să se vadă nevoită să consemneze o confruntare finală Melenchon - Le Pen. Un astfel de deznodământ, dând câştig de cauză extremei antidemocratice, anticapitaliste şi antieuropene, ar fi însemnat, deopotrivă, înfrângerea definitivă a Europei şi a democraţiei, precum şi biruinţa, nu mai puţin răsunătoare, a dictaturii putiniste asupra Occidentului.

Spun extremei şi nu extremelor, pentru că ar fi naiv să nu se înţeleagă că diferenţa dintre Melenchon şi Le Pen e de nuanţă, nu de substanţă. Motiv pentru care o virtuală finală dintre troţkist şi populista dreptei, al cărei extremism e prioritar antiamerican şi abia apoi islamofob, ca şi, abia disimulat, antisemit, ar fi fost prilej de mare sărbătoare la Kremlin.

Acestea fiind spuse, mai există o serie întreagă de motive pentru care bucuria iscată clasei politice clasice de scorul obţinut de Emmanuel Macron e alăturea cu drumul. E deplasat să se exulte căci, departe de a reprezenta semnalul unei răscoale "de centru", cum ar dori s-o vadă unii occidentali exasperaţi de ascensiunea populismelor şi extremismelor, rezultatul primului tur al scrutinului prezidenţial francez confirmă ceea ce afirmam în ajunul lui. În speţă, că aceste alegeri marchează despărţirea francezilor de partidele clasice de centru-dreapta şi de centru-stânga.

În fond, Macron e un disident al partidului socialist, al cărui exponent oficial a pierdut chiar mai jalnic decât candidatul gaullist, Francois Fillon. Ce poate evidenţia mai expresiv crunta discreditare a clasei politice tradiţionale decât votul de blam dat formaţiunilor clasice de centru?

În mod cert, Franţa ar fi avut nevoie de reforme ca de aer. Nu i s-au dat, iar acuma se sufocă. Fiindcă unde nu-i cap economic ori voinţa de a accepta o restructurare dureroasă, vai de picioarele sociale şi de plămânii politici ai entităţilor nereformate. Absenţa reformelor a adâncit şi amplificat grav sărăcia în Hexagon, sporind exponenţial şomajul, nu în ultimul rând printre tinerii din suburbii. Pe cine să mire deci luarea extremistă cu asalt a cetăţuii? Iar problema, să ne înţelegem, nu-i doar a Franţei, ci a Europei nerestructurate aproape în ansamblul ei.

Ca ministru al economiei, Macron a eşuat în efortul de a transpune restructurările franceze. Va reuşi să le impună, ca preşedinte nominal independent, în fapt copios dependent de parlamentarii unor partide şi grupuri de putere pe care le-a snobat, creând formaţiunea lui sui-generis "En Marche!"? Greu de crezut. Cu atât mai greu, cu cât, după cum s-a observat în repetate rânduri, francezii par mai dispuşi să pună de-o revoluţie decât de-o reformă. Altfel spus, francezii se arată îndrăgostiţi de "bubuituri dionisiace", de răsturnări de anvergură, chiar violente, mai degrabă decât de reforme.

Ca atare, par mai înclinaţi să respingă Europa în bloc, decât să preseze comunitatea să introducă reformele de piaţă capabile s-o facă, în fine, competitivă în plan global, în faţa marilor actori ca SUA, China ori Japonia. În consecinţă, Macron are în faţă o misiune foarte dificilă, chiar dacă, aşa cum e posibil, chiar probabil, o va înfrânge pe Le Pen, în ciuda propagandei putiniste şi a probabilului vot masiv al extremiştilor de stânga pentru şefa dreptei populiste.

Dar în pofida sondajelor de opinie, care-l dau clar învingător, prezumtiva izbândă a lui Emmanuel Macron rămâne incertă. Căci, frecându-şi mâinile de bucurie că Macron, nu Melenchon, va disputa finala prezidenţialelor, elita politică şi mediatică a comis imprudenţa de-a imprima scrutinului de balotaj francez semnificaţia unui referendum cu privire la soarta Europei.

Ar putea fi încă o greşeală tactică potenţial fatală. Căci niciun plebiscit pe tema Uniunii nu s-a soldat până acum, vreodată, cu o victorie proeuropeană. Dimpotrivă, Franţa însăşi a mai votat pe acest subiect şi, precum olandezii sau britanicii prin Brexit, a respins net recomandarea clară, avansată de Bruxelles.

Ce-ar trebui oare Franţei, omului bolnav al Europei, spre a se redresa? I-ar trebui programul de reforme  propus de un Francois Fillon? Desigur. Şi, mai mult decât atât. I-ar prinde bine o schimbare de amploare în adâncul spiritului naţional, astfel încât, cutremurat, să se deştepte ca acum exact 225 de ani. În acel ceas astral al omenirii, cum l-a descris genialul Stefan Zweig, un tânăr ofiţer francez primea de la primarul capitalei alsaciene, Strasbourg, misiunea de a scrie un imn pentru apărătorii libertăţilor franceze. Marseilleza, care s-a născut atunci, avea să-i galvanizeze pe oameni, cum oştiri oricât de mari, oricât de bine înarmate n-ar fi putut.

Dar Europei ce i-ar trebui?  "La arme, cetăţeni"... Haideti, copii ai Europei/"Ziua gloriei noastre/ Împotriva tiraniei a venit!"

Vă mai recomandăm