1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

FOCUS

Europa în alb și negru

Președintele Klaus Iohannis pleacă vineri, 24 martie, la Roma, unde va participa la aniversarea a 60 de ani de la crearea Comunității Economice Europene. Un prilej de reflecție care nu ar trebui irosit.

România este una dintre țările care au puțin de spus la Roma despre bilanțul sau perspectivele Uniunii Europene. Dar afirmația aceasta nu trebuie citită ca o formă de blam, de flagelare sau de critică, ci pur și simplu ca o constatare obiectivă și calmă. România, alături de Bulgaria, a intrat în UE cel mai târziu (cu excepția Croației) și nu a participat la istoria postbelică a Europei occidentale. La drept vorbind doar Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și Germania ar putea sărbători la Roma, la finele săptămânii, șase decenii întregi de uniune economică, căci celelalte s-au asociat ulterior, iar Estul va (re)intra în istoria europeană abia după 1989. În anii în care Jean Monnet și ceilalți partizani ai unificării europene își urzeau planurile lor ambițioase, românii abia intraseră în procesul traumatic al sovietizării. Iar pe când Germania occidentală sub conducerea lui Konrad Adenauer căuta să depășească statutul de țară ocupată și să adere în condiții de egalitate la NATO, Estul se vedea obligat să intre în Pactul de la Varșovia după ce anterior se integrase comercial în CAER. Despre Tratatul de la Roma nu se putuse auzi mare lucru în România nici la buletinele de știri, ocupate cu războiul Coreei și propaganda antiamericană.

Iată motivele obiective pentru care, aici în Est, frământările din așa-numitul nucleu dur al Uniunii Europene nu ne sunt direct accesibile. Mai ales conflictul central, tot mai puternic, dintre partizanii unei integrări avansate și suveraniști apare aici cu totul distorsionat. Brexit-ul bunăoară este perceput în România ca o formă de maladie politică, ca o rătăcire stranie, ca un naționalism malign, ignorându-se complet că, în realitate, britanicii au fost permanent foarte circumspecți față de participarea lor la o construcție europeană suprastatală. Brexit-ul nu poate fi înțeles fără această tradiție suveranistă britanică care, în ciuda unor citări trunchiate, se trage direct de la Churchill. Iar în Franța există o îndelungată și puternică tradiție gaullistă (și evident suveranistă) care pare a reveni puternic la suprafață în actuala campanie electorală.

Citind presa românească afli că sunt doar doi candidați (Marine Le Pen și Emanuel Macron), când, de fapt, cel care exprimă în cea mai mare măsură tradiția politică franceză, care vine ”de departe”, este François Fillon, candidatul Republicanilor. Or, nu îl poți înțelege pe Fillon fără să te raportezi la tradiția catolică și la generalul de Gaulle și la primele decenii ale istoriei postbelice. Dacă privești Europa ca și cum aceasta ar fi apărut abia în 2007, la momentul aderării României, atunci, într-adevăr, singurii candidații inteligibili sunt Macron și Le Pen, căci ei exprimă o versiune reducționistă asupra politicii, o versiune BD, fără trecut, în care se înfruntă ”răul” naționalist și ”binele” european. Am spune că nici Jean-Luc Mélenchon nu se vede din România căci acesta reprezintă de fapt cel mai bine tradiția stângii umanitariste franceze (mai bine decât ”criptocomunistul” Hamon) și că de fapt nimic din ce are o ancoră în istoria europeană nu pare ușor de înțeles într-o Românie grăbită să se integreze ”arzând etapele”.

Nici Germania nu este inteligibilă dacă uităm că la începutul deceniul al șaselea al secolului trecut era o țară învinsă, care se arăta Franței recunoscătoare pentru proiectul pacificării și unificării europene și dacă ignorăm că tocmai de aceea nu există un suveranism german din specia celui britanic sau francez, formele sale de astăzi (AfD, bunăoară) fiind fenomene recente fără istorie. Germania a fost marele câștigător al Pieței Comune și prin urmare ea și-a creat tot mai mult o nouă  identitate ”europeană”, așezând sistematic germanitatea într-o umbră profitabilă.

Cei care se vor reuni la Roma la sfârșitul săptămânii vor aduce, inevitabil, cu ei întreaga istorie cu toate rezervele și temerile din trecut, cu atât mai mult cu cât reuniunea are loc la scurtă vreme după decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană.

Or, asistând la intervențiile publice din România pe tema europeană, avem impresia că aici Europa este amputată total de dimensiunea sa istorică și că subiectul este privit ca o problemă etică simplă, în care se înfruntă cei buni (proeuropeni) și cei răi (suveraniști), alegerea venind de la sine. Doar așa se explică modul expeditiv cu care la București este tratată întreaga dezbaterea politică occidentală și poate și neglijența cu care sunt expediați ungurii și polonezii care nici nu sunt luați în considerare.

Impresia noastră este că abia atunci când vom dobândi o înțelegere mai profundă a istoriei europene vom avea cu adevărat ceva de spus și că entuziasmul nostru eurofil nu ține loc de cunoaștere participativă.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti