1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Ethos în loc de religie? Credincios sau ateu?

Religiile lumii s-ar afla într-un conflict ce ia proporţii- este diagnosticul pus stării de spirit ce domneşte în lume de către autorii unor serioase studii şi eseuri, recent publicate.

default

În pofida caracterului lor atroce, atentatele teroriste sinucigaşe, ce însîngerează punctual faţa lumii, se înscriu deja în cotidian. Ele par a participa chiar la ceea ce Hannah Arendt numea odinioară „banalitatea răului” referindu-se la patosul exterminator al nazismului.

Dar, cum cei care pun la cale şi-i împing în zilele noastre pe falşii martiri să ia cu ei în moarte zeci şi sute de fiinţe nevinovate sunt islamiştii fanatizaţi care îşi instrumentalizează religia în scopuri politice, se reactualizează mai multe întrebări neliniştitoare vizînd potenţialul conflictual, violent, agresiv al unor convingeri religioase.

În căutarea unei religii adecvate erei globalizării, pe fundalul recrudescenţei fanatismului religios de sorginte islamică, al intoleranţei crescînde faţă de exhibarea publică a identităţii sau apartenenţei confesionale, ateismul ar putea oferi o soluţie. Riscul amoralităţii pe care agnosticismul pare a-l deţine, ar putea fi dezamorsat de asumarea şi exerciţiul unei etici, nu neapărat străină de poruncile conţinute în decalog.

Neo-ateismul

În cercurile intelectualităţii occidentale, scrierile unui Richard Dawkins, Steven Weinberg, Michel Onfray, trec drept simptomatice pentru ceea ce generic a fost poreclit „noul ateism”, preocupat să ofere o viziune asupra lumii înafara reperelor şi dogmelor religioase.

I se reproşează însă neo-ateismului faptul că, ignorînd elementele interesante ale diverselor religii şi ale „religiozităţii” în sine, independent de ritualizările particulare ale acestora, ar scoate din ecuaţia lumii şi potenţialul creator al spiritualităţii umane aflată în căutarea unor răspunsuri la unele întrebări pe care şi le pune şi filozofia.

Ethosul mondial

O altă soluţie, întemeiată pe un posibil numitor comun al tuturor religiilor monoteiste – o furnizează de mai multă vreme aşa numitul proiect al ethosului mondial, iniţiat de teologul german Hans Küng.

Prin scrierea sa apărută în 1990, el a formulat premizele acestui proiect. Născut oficial în 1995, et h osul mondial beneficiază şi de o fundaţie solidă care şi-a asumat cîteva misiuni precise: încurajarea şi promovarea dialogului interreligios şi intercultural, stimularea cercetării în aceste domenii precum şi organizarea de seminarii, colocvii şi congrese.

Lipsit de elemente dogmatice, preceptul de bază al proiectului ethosului mondial exprimă condiţia sine qua non a oricărei convieţuiri paşnice între semeni, reductibilă la binecunoscuta formulă: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face .

Larga sa deschidere nu-i furnizează însă ethosului mondial un scut protector în faţa reproşurilor. I se impută proiectului că s-ar conforma obedient, doar valorilor morale ale occidentului, neglijînd, ca şi noul ateism, potenţialul creator şi diversitatea imaginarului religios.

O diversitate care, transpusă în dogme şi infiltrată în doctrine politice, poate genera grave situaţii conflictuale.

Zel în numele Domnului

După eseul „Mînie şi Timp,”Peter Sloterdeijk, filozoful german prizat mai mult în străinătate decît la el casă, unde criticii severi nu-i conced decît virtuţi de moderator şi talent „metaforic”, s-a oprit din nou asupra componentelor religioase ale unor violenţe politice şi sociale. „Zel în numele Domnului”, cum s-ar lăsa tradus titlul cărţii „Gottes Eifer”, se opreşte de pe poziţii comparatiste asupra celor trei religii monoteiste: iudaismul, creştinismul, islamismul, focalizînd mai ales relaţiile concurenţiale instituite între ele, în goana lor după supremaţie.

Sub impactul actualităţii politice internaţionale, al conflictului din Orientul Apropiat, al războiului din Afganistan, al pericolului iranian, DER SPIEGEL documentează într-un număr special, revigorarea spiritului religios dar şi recrudescenţa violentă a islamismului. Spre deosebire de budism, şintoism , hinduism sau iudaism, lipsite de vocaţia „misionaristă”, creştinismul şi islamul şi-au exhibat dintru început ambiţiile hegemoniale, manifestate de-a lungul istoriei prin expansiuni belicoase, masacre, războaie. În timp ce creştinismul a depăşit demult stadiul reformării sale, plătit cu preţul unor războaie ce au însîngerat la vremea lor Europa, islamul, confruntat cu modernizarea galopantă a lumii în plină eră a globalizării, mai are de trecut proba reformării sale din interior.

Iminenţa reformării

Turcia oferă exemplul încurajator al unei secularizări care nu a afectat nervul credinţei. Fraza cu care se încheie documentarul publicat în DER SPIEGEL merită citată: islamul şi creştinismul nu-şi vor vedea sleite puterile nici măcar atunci cînd nici un elev nu va mai şti cine a fost Marx sau Nietzsche (necum Platon sau Aristotel, am putea adăuga la rîndul nostru).

Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că, deşi mai bătrînă decît filozofia, (pornită în căutarea altor răspunsuri la aceleaşi întrebări) religia pare predestinată, la nevoie, a-i supravieţui ceva mai tinerei sale concurente …

Autor: Rodica Binder
Redactor: Alexandra Sora