1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Estul și democrația în permanentă transformare

Oricât ar părea de surprinzător, se pare că această criză a refugiaților a provocat o nouă extindere a Uniunii Europene, dar una care transgresează regulile cunoscute.

Liderii Europei occidentale declară că sunt gata să primească numai anul acesta peste un milion de imigranți/refugiați, admițând totodată că vor să lase ușile deschise și pe viitor. Am recepționat, desigur, și mesaje contrare care reclamă închiderea frontierelor, dar asistăm la un fapt împlinit. Un număr fără precedent de mare de nou sosiți s-au instalat deja în Europa. Filosoful francez Etienne Balibar, un discipol al lui Louis Althusser a făcut o observație pătrunzătoare: ”Ceea ce se petrece este, în fapt, o lărgire a Uniunii, a înseși construcției europene. Atâta doar că, spre deosebire de extinderile precedente, voite și acceptate de statele naționale, pregătite prin negocieri și parafate prin tratate, noua extindere este impusă prin forța împrejurărilor în contextul unei 'stări de excepție', neîntrunind unanimitatea.” (E. Balibar citat de CriticAtac)

Etienne Balibar aderă cu entuziasm, dar acest fapt e mai puțin important. Și cei care au rezerve pot constata, cu profit, exactitatea acestei observații. Un alt gânditor exponențial al stângii, Giorgio Agamben, vedea și el în refugiați o figură emblematică a epocii noastre, dar el părea să se înșele cel puțin în faptul că minimaliza amploarea transformărilor iminente, deplorând conservatorismul statelor naționale. El sesizase însă că lupta se dă ”între stat și non-stat (umanitatea)”, entități care s-ar găsi într-o disjuncție de nedepășit. Dacă Agamben captează tragismul situației, Balibar consemnează un succes de etapă al ”umanității” împotriva statelor.

Conservatorii, în schimb, sunt în impas, deoarece nu au concepte pregătite. Pe de o parte, sursele lor religioase, creștine și iudaice, îi îndeamnă să urmeze apelul ospitalității, pe de altă parte, identitatea lor istorică și instinctul politic le impun vigilență. Biblia oferă nenumărate îndemnuri în favoarea noului sosit. Evreilor le place să citeze mai ales acest verset: ”Străinul (…) să-l iubiți ca pe voi înșivă, căci și voi ați fost străini în pământul Egiptului” (Leviticul 19-34). Iar creștinii, care citează ei înșiși aceste pasaje vechitestamentare menționează în plus condiția de străin radical al lui Iisus: ”Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănînc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit” (Matei 25-34).

Mesajul religios se vădește însă insuficient atunci când vorbim de sute de mii, dacă nu de milioane de oameni care se pun pur și simplu în mișcare. Ospitalitatea biblică avea mereu ceva personal, se adresa unui chip distinct și nu umanității generice, fapt care îi pune pe conservatori în dilemă. Dacă stânga nu are îndoieli, dreapta e sfâșiată între îndemnuri contrare. (Ce poate fi mai grăitor decât atitudinea scindată a creștin-democraților germani, care par incapabili să adopte un mesaj unitar.)

Nu e de mirare, așadar, că cele mai sagace descrieri ale situației aparțin celor care profetizează demult transformări radicale. Oricât ar părea de surprinzător, se pare că asistăm, într-adevăr, la o nouă etapă a lărgirii europene, dar una care transgresează regulile cunoscute. Dacă macedonenii, bosniacii, sârbii sau basarabenii așteaptă în antecameră, supunându-se, cu mai mult sau mai puțină diligență, unor exerciții pregătitoare, traducând acquis-ul comunitar, reformând parchetele, liberalizând economia și, nu în ultimul rând, învățând o nouă concepție despre politică și cetățenie, noii sosiți din orient au ocupat spontan locul de virtual cetățeni europeni, fără niciun examen prealabil. E un fapt. Unii îl considera bun, (demografie, economie etc), alții îl consideră rău (cultură, civism etc), dar nu e mai puțin un fapt. Sub ochii noștri are loc o redefinire a înseși extinderii europene, după cum remarca iarăși Balibar: ”Umană în mod esențial, această extindere este și una morală: este o extindere a 'definiției' înseși a Europei, de la imaginea pe care și-o face despre ea însăși și până la interesele pe care le apără și obiectivele pe care le formulează”.

Se poate înțelege mai bine acum, de ce agenții transformărilor invocă ”principiile europene”, pentru a justifica, de fapt, ceva cu totul nou și care nu se potrivește deloc cu vechea idee de Europă. ”Principiile europene” sunt ele însele în mișcare, fiind permanent redefinite. Conservatorii, dacă vor să mai aibă o șansă, vor trebui să ducă lupta exact pe terenul acesta, apărând propria accepție privind ”principiile europene” și propria lor idee despre democrație.

Dar mai înainte de a spune ”da” sau ”nu”, de a ocupa o poziție de luptă sau de acceptare, ar trebui să observăm că noi, societățile europene suntem pe cale să pierdem controlul asupra propriei noastre deveniri. Pur și simplu ceva se întâmplă și noi suntem nevoiți să luăm act de aceste întâmplări care par să depășească puterea indivizilor și a statelor. Marcel Gauchet avea dreptate atunci când spunea, într-o emisiune a lui Alain Finkielkraut: ”democrația nu se poate abandona ei înseși fără să-și renege chiar principiul ei, care constă într-o cucerire, în achiziția a ceva ce poate fi stăpânit. Ceea ce revendica democrația la originile ei este o modelare a lumii umane potrivit unei anumite gândiri determinate prin dezbatare liberă, or ceea ce ni se întâmplă acum este că ne abandonăm a ceva mai puternic decât noi înșine”. (Répliques)

Nu trebuie să ne mai mirăm atunci că Estul, care păstrează despre democrație o imagine mai apropiată de originile ei, privește la ce întâmplă cu cea mai mare consternare.