1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Aventura mea germană

Este sau nu Germania o ţară de imigrare?

Puţine sunt temele care au suscitat în Germania discuţii contradictorii atât de aprinse pe cât a făcut-o imigraţia. Şi la fel de puţine sunt dezbaterile în care toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă.

Dacă discuţiile s-ar purta doar în jurul faptelor, n-ar fi loc de prea multă ceartă. Cifrele vorbesc cât se poate de limpede: în Germania trăiesc şapte milioane de persoane de altă cetăţenie decât cea germană. Dacă e să îi luăm în calcul şi pe imigranţii care au primit deja cetăţenie germană şi pe copiii acestora născuţi aici, cifra se ridică la 15,7 milioane.

Altfel spus: fiecare al cincilea locuitor al Germaniei are rădăcini străine – sau, cum se spune în termeni corecţi din punct de vedere politic, au „trecut migraţionist“. În virtutea acestor statistici, aserţiunea „Germania este o ţară de imigrare“ sună cât se poate de banal.

Dezbaterea fricilor

Şi, totuşi, săbiile verbale sunt, din timp în timp, scoase din teacă şi încrucişate, dând apă la moară dezbaterii. În urmă cu doi ani, de pildă, politicianul social-democrat Thilo Sarrazin vocifera, în cartea sa „Germania se abandonează“, despre politica greşită de imigraţie, despre musulmanii care refuză integrarea şi pericolul ce paşte Republica Federală.

Migration Deutschland

15,7 milioane de imigranţi, cu sau fără cetăţenie germană

Săptămâni la rând, volumul lui Sarrazin a fost cea mai vândută carte şi iar subiectul a fost întors pe toate feţele în dezbaterile media. Încetul cu încetul, discuţia a intrat într-un firesc al ei, cu referiri la integrări reuşite şi eşuate, cu imigranţi „buni“ sau „răi“. Multor germani sau străini, subiectul le-a lăsat, însă, un gust amar.

Devenise cât se poate de clar că nu faptele erau cele ce contau ci temerile, împinse în avanposturile dezbaterii. Consilul experţilor din cadrul Fundaţiilor Germane pentru Integrare şi Migraţie avertizează că de ani de zile lipseşte o „cultură a bun-venitului“.

Directorul executiv Gunilla Finke critică maniera în care deseori persoanelor cu trecut imigraţionist li se pune în vedere că „nu aparţin cu adevărat locului“, că „deşi s-au născut aici, au studiat şi absolvit aici, nu aparţin, de fapt, cu adevărat Germaniei“.

În câutarea străinilor cu înaltă calificare

De fapt, Germania traversează o dilemă: o parte a populaţiei se teme de imigranţi în vreme ce branşe aflate în plină dezvoltare, cum este industria IT, cerşesc literalmente importul de specialişti cu înaltă calificare.

Limba germană este, într-adevăr, unul din motivele pentru care atât de puţini străini aplică pentru permisele de muncă de tip greencard sau bluecard. Dar nu doar bariera lingvisitcă îi îndeamnă la reţinere. "Reglementările germane în materie de imigraţie sunt percepute ca fiind restrictive“, comentează Steffen Angenendt, de la Fundaţia pentru Ştiinţă şi Politică. "În realitate, în virtutea acestor reglementări în vigoare ar trebui să avem mai mulţi străini decât sunt acum. Vin mult mai puţini decât avem nevoie".

De când stau astfel lucrurile? Primii ani de după cel de-al doilea Război Mondial au fost unii ai anxietăţii populare în raporturile cu forţa străină de muncă. La mijlocul anilor 50, pe când se declanşa aşa-numitul miracol economic german, s-a observat, însă, că nu existau suficienţi autohtoni care să ocupe locurile de muncă din fabrici sau mine. Aşa că au fost încheiate acorduri de recurtare a forţei de muncă – întâi cu Italia, apoi cu Spania şi Turcia, mai târziu cu Marocul, Tunisia, Portugalia şi Iugoslavia.

Flash-Galerie Gastarbeiter Anwerbeabkommen

De la Istanbul la Frankfurt (Decembrie 1978)

Gastarbeiteri cu retur garantat?

Noţiunea de "gastarbeiter" s-a încetăţenit şi putea fi deopotrivă interpretată prietenos – la fel cum, însă, lăsa loc să se înţeleagă că, după o bună bucată de timp, lumea s-ar putea aştepta ca aceşti muncitori „invitaţi“ să îşi facă frumuşel bagajele şi să se întoarcă în ţara lor de origine. O aşteptare pe care, de fapt, o aveau, într-o oarecare măsură, şi ţările de origine ale „gastarbeiterilor“. În fond, sunt destui muncitorii care exact cu acest gând au şi venit în Germania. Dar, în timp, lucrurile au evoluat altfel.

Creşterea şomajului în contextul crizei globale a petrolului, din 1973, a făcut ca, în ciuda promulgării de către Guvernul federal a unei interdicţii de recrutare, în locul repatrierii muncitorilor străini să vină în Germania şi familiile acestora.

Lumea politică a început să opereze cu o teamă crescândă. În contractul de guvernare din 1982, conservatorii germani şi colegii lor liberali notau, negru pe alb: „Republica Federală Germania nu este o ţară de imigrare. În acest sens se vor întreprinde toate măsurile umanitar legale pentru a întrerupe fluxul de imigranţi străini“. Împotriva acestor mesaje s-a format o coaliţie, pe partea stângă a spectrului politic, predicând toleranţa şi multiculturalismul; iar dezbaterile cu dus şi întors au durat până târziu în anii 90.

Integrarea îşi face loc în dezbatere

După reunificare, dezbaterea a fost distrasă din jurul "gastarbeiterilor", centrul atenţiei fiind acaparat de alte două categorii: refugiaţii de război din Iugoslavia aflată în plină destrămare şi sutele de mii de etnici germani din Europa de Est şi din republicile ex-sovietice central-asiatice, aşa-numiţii „Spätaussiedleri“ care, la cerere, puteau primi paşaport german.

Ausländerbehörde Kassel

Kassel, Oficiul pentru străini

Discuţia fundamentală – este sau nu Germania o ţară de imigrare – s-a topit în căutarea răspunsurilor la noile întrebări. Iar acestea sunau astfel: cum pot fi integrate mai bine în societate persoanele cu trecut imigraţionist şi cum poate fi controlată imigraţia?

O lege cu multe excepţii

Nu încape loc de îndoială, astăzi, că Germania are nevoie de imigraţie. Şi nu doar pentru că germanii au prea puţini copii şi, implicit, sistemul social şi de pensii nu va mai putea suporta efortul costurilor – ci şi pentru că Germaniei îi lipseşte personalul calificat, deopotrivă pentru sectoarele ce necesită înaltă pregătire, cum ar fi industria IT, dar şi în domeniul îngrijirii, adică în spitale sau cămine de bătrâni.

Nu e de mirare că legea privind migraţia, din 2005 arată ca un „şvaiţer“, după cum punctează Gunilla Finke: "Germania are încă o interdicţie a imigrării în vigoare, dar legea este plină de găuri - anume, excepţiile de la regulă“.