1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Esența personajului politic de tip Oprea

Gabriel Oprea este un personaj secretat de însuși sistemul politic. Într-un alt sistem care ar produce majorități politice clare, nu ar putea exista partidele balama și nici mijlocitori gata să-și ofere serviciile.

Felul cum este descris și contestat astăzi Gabriel Oprea arată, din nefericire, lipsă de gravitate. S-a spus până la sațiu că viața românească este impregnată de caragialism, ceea ce ar trebui să însemne că e frivolă, că nu ia lucrurile în serios până la capăt și că tragedia însăși rămâne o simplă farsă. Or, dacă povestea asta cu caragialismul românilor, nu e o simplă imagine menită sa ne satisfacă dorința de formulări tari și ”definitive”, atunci generalul Oprea este, într-adevăr, un produs al acestui fel de a fi, cam neserios. Militar pe de-a-ntregul nu a fost niciodată, fiind, de fapt, ofițer de manutanță, isprăvi intelectuale nu are, de vreme ce doctoratul său este un plagiat, iar politic vorbind a crescut numai în culise, prin combinații de cabinet. Dar atenție, chiar dacă exigența cu care este tratat astăzi generalul Oprea este perfect îndreptățită, ar trebui să remarcăm că aceiași oameni care astăzi îl acoperă cu imprecații, ieri s-au făcut că nu văd, scuzându-l măcar prin tăcere. Și iată, am ajuns la afirmația de la început: a-l acoperi pe general cu ocări fără să-ți amintești că ieri îl ocroteai, căci contribuise hotărâtor la majoritatea ”bună” a guvernului Boc, este și ea o față a caragialismului, adică a unei severități de carnaval.

Până la urmă totul se reduce la circumstanță: nu există personaje bune sau rele decât în măsura în care ne satisface interesul de-o clipă. Cutare e cam netot, cam fanfaron, cam prost, cam necioplit, poate chiar corupt etc., dar - ce-are a face? - ”e cu a-i noștri” și ne slujește interesul. Cu stilul acesta de a face politică nu e de mirare că sporesc personaje de genul lui Gabriel Oprea. Astăzi se face mare haz de pretenția generalului că slujește ”interesul național”, dar se uită în ce context afirmase el această pretenție. Gabriel Oprea plecase cu tot grupul UNPR alături de președintele Traian Băsescu, argumentând, în esență, că în joc se află ceva mai important decât mica loialitate de grup. Indiferent care este adevărul, este clar cel puțin un lucru și anume faptul că Gabriel Oprea părea pătruns de sentimentul că participă la ceva de mare anvergură.

Și mai există o fațetă a problemei, de obicei neexplorată. Oprea și grupul său de ”serviciu” au reprezentat la momentul respectiv o ”primă electorală” acordată partidului prezidențial, după ce Traian Băsescu câștigase a doua oară alegerile. El și oricine altcineva aflat în această situație suplineau o carență a sistemului electoral românesc, care nu era propice constituirii unor majorități guvernamentale puternice. Cu alte cuvinte, nu e vorba aici numai de o chestiune de caracter, ci mai ales de una de sistem. Acesta este și motivul pentru care același Traian Băsescu se luptase să impună sistemul majoritar, tocmai ca să doteze politica românească cu o tehnică mai potrivită pentru constituirea majorităților.

Migrația politică e la fel cum e contrabanda: apare acolo unde se crează o penurie. Și dacă avem toate motivele să condamnăm inconsecvența și lipsa de caracter, nu putem totuși să ignorăm penuria. Într-un sistem electoral care produce majorități politice clare, nu ar putea exista partidele-balama și nici mijlocitori politici gata să-și ofere serviciile. Dar, din păcate, discuția aceasta e devenit, cel puțin pentru un ciclu electoral, inactuală.

Gabriel Oprea este un personaj produs de însuși sistemul politic, cu larga participare a celor interesați. Până mai ieri și președintele Klaus Iohannis părea dispus să-i acorde toate ”onorurile”. Iată motivele pentru care Gabriel Oprea se consideră nedreptățit. Ca să nu se fi ajuns aici, la această situație stânjenitoare, exigența politică ar fi trebuit să fie ceva permanent, și nu un instrument pe care îl utilizezi când ai nevoie și îl lași în sertar când nu ai nevoie. Căci până la urmă exact asta înseamnă caragialism: că ești indulgent astăzi și exigent mâine, după caz, că nu ai criterii ferme care să te însoțească în tot ce faci, ci doar antene sensibile la direcția vântului. Dar cum ne spunea Maestrul: ”Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip….”