Esenţa politică a examenelor şcolare

De ce scandalurile din ultimii ani s-au referit fără excepţie la subiectele de limba română şi niciodată la matematică? Pentru că obiectul însuşi de studiu este incert şi reflectă întreaga nesiguranţă şi lipsă de criterii a societăţii româneşti postcomuniste. Profesorii înşişi de limba română sunt nefericiţi, căci nu ştiu ce anume se aşteaptă de la ei. Fiecare navighează incert, ajutat doar de propriul talent şi cultură şi incomodat întotdeauna de orientările şi indicaţiile ”sistemului”.

Întrebarea principală la care ar trebui să răspundă responsabilii cu educaţia este dacă orele de limba română sunt dedicate cu predilecţie patrimoniului literar sau dacă sunt exerciţii de gândire şi comunicare personală. Pare uşor de răspuns şi totuşi nu este. Reuşita personală nu mai este legată atât de strâns ca altădată de o bună performanţă în limba română, ba s-ar putea spune că, de multe ori, reuşita ignoră complet aceste aptitudini, preferând engleza, ca limbă a lumii globalizate.

Cu ocazia ultimei evaluări naţionale, mulţi părinţi ai copiilor de clasa a VIII-a au protestat pretinzând că subiectele au fost prea grele. Protestul lor este la prima vedere fără sens, căci toţi copiii au avut exact acelaşi subiect şi nu a fost nimeni dezavantajat, dar la o privire mai atentă descoperim aici chiar miezul problemei. Societatea românească pare să creadă - şi nu la margine, ci dimpotrivă la vârfurile sale - că reuşita nu are nevoie de performanţe înalte în limba română şi că şcoala abuzează ocupând timpul elevilor cu lucruri inutile.

Dar şcoala nu este insensibilă la aceste presiuni, aşa cum se crede. Profesorii de limba română îşi resimt dureros marginalizarea, iar reacţia lor, ca rezultantă a acţiunii colective, a fost în esenţă o centrare pe patrimoniul literar. Dacă limba română nu mai este instrumentul principal al discursului care contează cu adevărat în societate, atunci ea ar trebui cultivată pentru ”obiectele frumoase” care au fost produse în trecut în cadrul ei. Este, într-o anumită privinţă, o timidă repliere identitară, una pur instinctivă, care nu are nicio ideologie. Faptul că sunt cuprinşi în programă autori români contemporani nu este un indiciu de modernizare, căci aceştia sunt trataţi asemenea clasicilor, ca exponate. Cu alte cuvinte nu regăsim aici o direcţie naţionalistă, ci mai curând una nostalgic muzeală. De fapt corpul larg al profesorilor de limba română, indiferent de diferenţele personale, simte că se află într-un mare pericol şi caută, ezitant, diferite căi de salvare.

Problema, în miezul ei, este de fapt una politică. Nesiguranţa didactică în cazul limbii române este în bună măsură un efect al globalizării. Ministerele, inspectoratele şi alte foruri nu vor putea găsi cu adevărat o soluţie la această problemă şi vom asista cu siguranţă în viitorul apropiat la reeditarea scandalurilor şi a protestelor. Pe termen scurt şcoala se va simţi în continuare ameninţată, iar societatea, orientată practic, va avea senzaţia că nu primeşte serviciile de care are nevoie.

Ca să înţelegem mai bine ar trebui să aruncăm o privire asupra situaţiei politice generale şi să vedem că România este prinsă între tentaţia revărsării sale în marea europeană şi replierea pe viaţa şi valorile locale. Dincolo de lupta politică imediată, putem descifra aceste forţe opuse, chiar dacă ele nu se suprapun neapărat peste opţiunile de partid. Mica şi anemica dezbatere despre oportunitatea adoptării monedei comune face parte din aceeaşi sferă şi exprimă aceeaşi tensiune.

Câtă vreme nu se va găsi un echilibru mai stabil între nevoia de integrare europeană şi aceea de cultivare a vieţii locale, în toate dimensiunile ei, orele de limba română şi examenele aferente vor continua să aibă de suferit.