1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Erdogan şi pericolul senzaţiei de atotputernicie

Evacuarea brutală a parcului Gezi reprezintă punctul culminant al unei politici cu pretenţii de omnipotenţă dusă de premierul Turciei Recep Tayyip Erdogan.

Recep Tayyip Erdogan a ratat momentul raţiunii şi, deopotrivă, şansa de a detensiona atmosfera în Turcia. Premierul de la Ankara a ales calea confruntării cu contestatarii săi politici în detrimentul unui dialog şi al liniştii interne. Intervenţia brutală de sâmbătă seara a poliţiei în piaţa Taksim este doar încununarea unui stil de a face politică: Erdogan a încercat să demonstreze, de când este premier, că are puterea de a face orice. În istoria de 90 de ani a republicii turce nu s-a întâmplat vreodată ca puterea să intervină în forţă împotriva copiilor, femeilor şi bătrânilor.

Lui Erdogan îi lipseşte simţul democraţiei. A demonstrat-o şi la sfârşitul săptămânii trecute, în faţa susţinătorilor partidului său religios-conservator AKP, la Ankara şi la Istanbul. În vreme ce administraţiile locale au pus la dispoziţia suporterilor lui Erdogan mijloacele de transport necesare pentru a ajunge în număr cât mai relevant la mitingurile AKP, poliţia a recurs la orice mijloace pentru a-i alunga pe demonstranţii anti-putere - iar orice mijloace înseamnă nu doar gaze lacrimogene ci şi jeturi de apă impregnate cu substanţe chimice lansate din maşinile pompierilor.

Cu toate acestea, numărul celor care se alătură frontului anti-Erdogan creşte, oamenii asumându-şi uneori chiar riscul de a-şi pierde viaţa în confruntările cu forţele de ordine. E o dovadă, însă, că din societatea turcă, între timp atât de dezbinată politic, nu au dispărut nici curajul civic, nici adversitatea faţă de dictat. În schimb, pe zi de trece se pierde încrederea în capacitatea regimului de a se păstra în limitele drepturilor omului.

Pe Erdogan îl cam orbeşte furia faţă de oricine - partide sau persoane - care gândesc altfel. De ce ar fi trimis trupele cu gaze lacrimogene în spitale şi hoteluri? De ce s-ar fi repezit să-l numească pe liderul opoziţiei parlamentare terorist? De ce ar impune interzicerea sau sancţionarea drastică a acelor instituţii de presă pe care nu le poate controla? Îi lipseşte, se vede treaba, capacitatea de a se confrunta democratic cu adversarii politici.

Până la urmă, Erdogan nu ar avea nici un motiv să se ambaleze în felul în care a ales să o facă. Economiei turce îi merge bine, turismul e în continuare înfloritor, rolul Ankarei ca influent actor regional a fost internaţional recunoscut. Ceea ce a sărit însă în primul rând în aer, odată cu opţiunea aleasă de Erdogan, este coexistenţa paşnică a democraţiei şi islamului, în interiorul statului laic, strict separat de instituţiile religioase. Şi, apoi, a mai avut de suferit însăşi imaginea lui Erdogan - de politican de anvergură, legitimat democratic şi internaţional respectat. Putea fi unul - dar nu a reuşit, cedând nervos cu doi ani înainte de următoarele alegeri parlamentare, de la care aştepta să obţină mai mult decât acel 50% cu care le-a câştigat pe precedentele.

La actuala situaţie internă din Turcia, o eventuală idee europeană vizând blocarea negocierilor de aderare ar însemna un risc imens. UE şi mai ales Germania nu au voie să întoarcă spatele mişcărilor democratice din Turcia. Europa trebuie să vorbească deschis despre ceea ce se petrece la Istanbul şi la Ankara, în condiţiile în care o destindere rapidă a situaţiei interne este puţin previzibilă. Iar vinovatul principal este Erdogan, cel care a refuzat dialogul real cu adversarii politici şi criticii din societatea civilă.