1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Empatie şi bărbăţie

Societăţile deschise au de toate. Carente sunt, în schimb, în Europa, empatia şi bărbăţia, manifestate în curajul civic al anglo-saxonilor care i-au salvat de un iminent masacru terorist pe pasagerii unui TGV.

Acordarea legiunii de onoare, de către preşedintele Franţei, Hollande, eroilor din TGV.

Acordarea legiunii de onoare, de către preşedintele Franţei, eroilor din TGV

Naţionalitatea americanilor şi britanicului care, într-un tren de mare viteză european, aflat pe ruta Amsterdam-Paris, au înfruntat gloanţele unui tânăr terorist islamist înarmat până în dinţi, salvând nenumăraţi pasageri, nu e indiferentă. Că tocmai ei au sărit, spontan, să-şi rişte viaţa pentru toţi ceilalţi spune mult despre vitalitatea etosului anglo-saxon.

Fapta lor de vitejie, contrastând puternic cu nepăsarea şi frica paralizantă a celorlalţi pasageri, ne transmite un mesaj plin de miez nu doar despre aceşti oameni, ci şi despre calitatea societăţilor din care provin. Când preşedintele Franţei le-a atârnat de piept Legiunea de Onoare am zărit o clipă nu doar fizionomiile unor eroi, ci chipul adevărat al unor democraţii vibrante, în care nu şi-au pierdut încă dreptul de cetate nici individualismul şi nici altruismul, nici libertatea şi iniţiativa, dar nici responsabilitatea personală şi curajul civic.

După memorabila încăierare din Thalys, germanii, francezii şi belgienii au început să ţipe, reflex, după ajutorul statului. "Vrem poliţişti în trenuri”, se clamează insistent, în vestul Europei. Ca şi cum gonflatul stat ar fi un panaceu, leacul miraculos capabil şi dator a ne tămădui de orişice belea.

Ce lipseşte democraţiilor europene, al căror declin îl prevedeau, mâhniţi, în prima jumătate a secolului XX morfologii culturii în frunte cu Spengler, crezând, aberant, că salvarea culturii creştine, apusene, ar sălăşlui în colectivism şi socialism prusac, ori în fascism catolic, italo-spaniol? O similară obidă îl anima şi pe Cioran, care prevedea distrugerea astenizatei Europe de către "ursul rusesc”, cot la cot cu "ambiţiile şi aroganţa Americii”.

Urmaşii săi din elita creştină, pro-occidentală şi procapitalistă românească deplâng azi "sinuciderea Europei”. Căreia Gabriel Liiceanu îi recomandă antidotul întoarcerii grabnice la valori. Iar H. R. Patapievici îi regretă lipsa de rezistenţă faţă de corectitudinea politică, transformată într-o ideologie de tip comunist ce tinde să sugrume nu doar capitalismul, ci libertatea însăşi.

E greu, e imoral să nu detestăm relativismul. Dar nu e el, în fapt, semnul unei laşităţi şi al imaturităţii noastre afective, transformate în reducţionism intelectual şi prelungite în lenea de a gândi, în frica de a discerne şi de a stabili valorile care contează realmente, disociindu-le de non-valori?

Deficienţa cea mai gravă a societăţilor europene ţine de pasivitatea lor. Ea decurge nu atât din abuz de reflexivitate, ori abandon axiologic, cât din exces de etatism şi pacifism, expresie a neîncrederii în individ şi în naţiuni, ca şi din prea plinul traumei iscate de participarea, ori complicitatea la nazism. Corolarul inacţiunii maladive şi al celorlalte dezechilibre împiedică apărarea eficientă de terorism şi reprezintă sursa unei grave sărăciri emoţionale. Una ce le-a răpit multor europeni, nu doar din vest, ci şi din est şi empatia şi vitejia.

Or, la temelia civilizaţiei occidentale e etosul profeţilor. A căror bărbăţie s-a văzut constrâns s-o admire până şi Nietzsche, autorul nesăbuitului certificat de "deces" eliberat Creatorului său. Proorocii biblici nu se mulţumesc să respingă net idolatria. Îşi asumă, ca Ieremia, riscuri considerabile în faţa unei colectivitităţi înclinate să-i judece cu maximă asprime prentru nonconformism, presupus defetism ori o imaginară pactizare cu duşmanul. Deşi prigoniţi, maltrataţi, ameninţaţi, profeţii nu stau să-şi piardă timpul apărându-se, ci trec, ofensiv, la înfierarea răului.

Din vizorul lor nu dispar niciodată defectele propriului popor. Formula lor de patriotism este o probă de vehementă autocritică, dar şi de afirmare a faptei bune. Cu toţii îi revendică naţiunii căinţa sinceră şi, în siajul ei, înlăturarea oricărei urme de făţărnicie. Eliberarea de servitutea filistinismului reclamă, firesc, concretizarea, translarea în faptă a iubirii de aproape, prin refuzul nedreptăţii şi susţinerea străinului şi-a nevoiaşului, fie că-i văduva, sărmanul, sau orfanul, fie că-n cauză e eliberarea robilor.

Moştenirea acestui mod de a fi şi de a gândi, deopotrivă autocritic, empatic şi curajos e amprenta morală, intelectuală şi umanist-liberală care a marcat mai profund decât orice altceva un filon esenţial al civilizaţiei apusene. Regăsim acest etos în disidenţii şi în martirii, ca Iuliu Maniu, ai închisorilor comuniste. Excesul său se vădeşte, între altele, în introspecţiile Hannei Arendt, care, deşi evreică, aplică victimelor Holocaustului o grilă morală mai severă decât cea rezervată asasinilor nazişti.

Lacuna lui? În România ne identificăm lesne cu Vulcănescu, Noica, Gyr, Eliade. Cu victimele barbariei fasciste, legionare, antonesciene, mai puţin. Nici măcar concetăţenii discriminaţi de felul unui Mihail Sebastian, care n-ar fi vrut să fie decât scriitor român, nu se bucură de simpatii speciale. El e evreul. E celălalt. A fost el şi român? Deloc, credea mentorul său antisemit, Nae Ionescu. Îl acceptăm pe Sebastian cum ar fi vrut să fie, dar nu a fost lăsat? Putem înţelege cu adevărat drama "fratelui nostru, Sebastian”? Dar cea a altor fraţi, rămaşi fără notorietatea lui?

Îl nădăjduim împăcat, în imaginarul nostru, cu amicul său Eliade, fără să realizăm că reconcilierea ar fi fost exclusă în absenţa empatiei, o carenţă ce l-a văduvit pe marele istoric al religiilor de decenţa postbelică a lui Cioran, cel ce şi-a asumat derapajul impardonabil al rinocerizării. Formula salvatoare, spunea Cioran, "nu este resemnarea. Dacă nu gândeşti şi nu acţionezi în niciun fel - chiar şi în slujba răului - viaţa nu îţi mai aparţine".

Ne-ar trebui un pic de bărbăţie şi empatie anglo-saxonă spre a ne lua iar în posesie vieţile şi-a acţiona, dar nu în slujba răului, ci a libertăţii şi a democraţiei. Ne trebuie însă o doză amplă de curaj şi pentru a ne confrunta cu riscul impopularităţii celor ce se încumetă să explice unor compatrioţi derutaţi de un veac de obsesivă propagandă ultranaţionalistă, că patriotismul veritabil reclamă să fim de partea "celuilalt”. A omului care n-ar fi trebuit să fie, vreodată, "celălalt”.